To Catch a Thief (Cum să prinzi un hoț), 1955,
regie: Alfred Hitchcock, cu: Cary Grant, Grace Kelly, Jessie, Royce Landis,
John Williams, Charles Vanel
De când am descoperit filmele americane care se petrec în
străinătate, am fost mereu fascinat de cele care își au acțiunea plasată în
idilicele peisaje ale Toscanei sau în luxul elegant al Coastei de Azur. De
fapt, dintotdeauna, acestea au fost două locuri care au suscitat o anumită
atracție nu doar asupra mea, ci asupra oricui le vede, le vizitează, le
cunoaște. Poate că e vorba de atmosferă care îmbină idilicul antic cu razele de
soare mai mult sau mai puțin blânde; poate că e vorba de populația autohtonă,
care are un soi de ospitalitate care te face să te simți oricând binevenit,
atâta timp cât nu ieși în evidență în mod negativ. Poate că sunt toate acestea
și, în plus, un je ne sais quoi propriu doar acelor zone geografice. Iar
când locurile de mai sus sunt folosite pentru un film regizat de unul din cei
mai iscusiți regizori din toate timpurile, experiența nu poate decât să fie
însutit mai plăcută și mai provocatoare.
Așa s-a întâmplat și cu To Catch a Thief, unul din
cele mai fermecătoare, amuzante și, totuși, pline de suspans și surprize la tot
colțul filme din creația cinematografică a marelui Alfred Hitchcock, acest
maestru al misterului pe marele ecran. Alegându-și Riviera Franceză drept decor
idilic pentru o poveste cu hoți, cu urmăriri de mașini pe coastă și cu multe
momente de tensiune (ce-i drept, mai lejere decât în Psycho, Vertigo sau
The Birds), Hitchcock a readus în atenția publicului doi actori cu care
mai colaborase înainte: Grace Kelly (cu care regizorul făcuse Rear Window și
Dial M for Murder) și Cary Grant (care fusese distribuit în Suspicion
și Notorious). Cu o asemenea distribuție strălucitoare și cu un scenariu
bine croit de John Michael Hayes, bazat pe romanul lui David Dodge, nu putea să
se nască decât un clar succes de casă. Deși poate nu este la fel de reușit
precum celelalte creații ale lui Hitchcock, precum The Birds sau Psycho,
To Catch a Thief este, totuși, o bucurie pentru ochiul și sufletul
iubitorilor artei cinematografice. În primul rând, datorită distribuției de
excepție (ținând cont și că este ultimul film făcut de Hitchcock cu Grace
Kelly), apoi datorită imaginii superbe, care alternează spațiile întunecate cu
panoramele unice din zona Nisei (nu putem uita celebrele urmăriri cu mașina
de-a lungul Coastei de Azur). Bineînțeles, nu putem ignora nici stilul
caracteristic regizorului britanic, fiind primul care a știut să îmbine pe
marele ecran suspansul extrem cu o notă fină de umor și ironie (și aici se
poate face o paralelă cu romanele Agathei Christie, în care comedia neagră
abundă). La urma urmei, To Catch a Thief nu prezintă niciun aspect
tragic sau prea terifiant, nu are parte de scene de coșmar (dacă e să ne
raportăm la alte realizări ale lui Hitchcock, precum Vertigo sau Spellbound),
ci prezintă un aspect mai puțin cunoscut din zona romanelor polițiste – acela
al vieții hoților de bijuterii și toată aventura cu care le este asezonată existența.
Nu pot să nu remarc prezența foarte plăcută și binevenită
a uneia din cele mai interesante și talentate actrițe de la Hollywood, Grace
Kelly (viitoare prințesă Grace de Monaco). Performanța sa actoricească din
această peliculă este demnă de cele mai înalte aprecieri și laude, căci a știut
să alterneze grația și eleganța care o caracterizau cu o forță de expresie și
cu dezvăluirea mai multor fațete diferite ale aceluiași personaj, în aparență
naiv și neștiutor, dar care se dovedește a fi chiar mai iscusit decât hoțul din
titlu. Distribuirea ei în film a fost, cu adevărat, acel stroke of genius tipic
lui Hitchcock, care niciodată nu trecea cu vederea peste aspectul actoricesc al
starurilor sale, știind să le pună în valoare prin propriile metode, fără să le
eclipseze, dar și să se auto-afirme, în același timp (o calitate tot mai rară
la regizorii de teatru și de film de astăzi). Făcând o șarmantă pereche cu
Grace Kelly, Cary Grant oferă o nouă performanță fermecătoare, așa cum numai el
putea să o facă. Nu e de mirare că femeile îl doreau, iar bărbații voiau să fie
ca el atât de mult, încât se pare că la un moment dat el însuși ar fi declarat:
„Uneori și eu îmi doresc să fiu Cary Grant”. Urmărindu-l în rolul lui John
Robie, hoțul retras din activitate, care trebuie să-și dovedească nevinovăția
apelând tocmai prin metodele la care renunțase, mi-am amintit de celelalte
roluri pe care le-a creat alături de Hithcock (deși parcă nici unul nu a fost
la fel de amuzant și charming precum acesta) din Notorious sau North
by Northwest. John Robie i se potrivește mănușă lui Cary Grant, prin
simplul fapt că, în ciuda faptului că este un fost bandit, este unul cu ștaif,
care și-a dorit mereu o viață pe picior mare, este un aristocrat al „meseriei”
sale, un atribut pe care Grant îl avea și îl etala din plin. Nu sunt de trecut
cu vederea nici prezențele interesante ale lui Jessie Royce Landis, eleganta
doamnă americană, plină de idei liberale, deschisă la o posibilă relație a
fiicei ei (Grace Kelly) cu un eventual hoț de bijuterii, și nici a lui John
Williams, simpaticul și etern prudentul
reprezentant al firmei de asigurări de bijuterii de care Robie este acuzat că le-ar
fi furat.
Iată, deci, o experiență cinematografică pe care o
recomand oricărui iubitor de film, de intrigi polițiste și de imagini
panoramice frumoase. Desigur, nici cei care apreciază un joc actoricesc curat, elegant,
clasic, nu vor fi dezamăgiți de prezența pe ecran a acestor staruri de altădată
care încă atrag privirile cinefililor din ziua de astăzi. Așadar, închei primul
articol din noua rubrică dedicată filmelor de altădată a Republicii Kritica cu
îndemnul de a nu ocoli acest tip de cinematografie, fără de care cea de-a
șaptea artă de astăzi nu ar fi putut exista.
Comentarii
Trimiteți un comentariu