Republika Kritica

Teatrul Naţional din Bucureşti se mândreşte a fi prima scenă a ţării. Şi, cu cele mai recente premiere ale sale umplând sălile până la refuz, se dovedeşte că este adevărat. De ce? Pentru că repertoriul său cuprinde atât texte consacrate din marea literatură dramatică universală şi românească, dar şi piese noi, ale autorilor contemporani (români şi străini). În plus, numele regizorilor şi al actorilor ce performează pe scena naţionalului bucureştean reprezintă, la rândul lor, garanţii ale calităţii şi, astfel, al succesului. Un asemenea caz îl constituie şi „Noii infractori”, una din recentele premiere desfăşurate pe scena Sălii Mari a teatrului. Textul, semnat de Edna Mazya (unul din cei mai cunoscuţi, apreciaţi şi jucaţi dramaturgi israelieni din lume), este una din cele mai acide satire sociale actuale. Deşi este prezentată ca fiind o comedie şi deşi publicul râde în hohote în anumite momente-cheie, substratul psiho-social este cu mult mai adânc şi mai însemnat şi rep

De-a lungul vieţii ni se repetă că educaţia este perpetuă, că trebuie să învăţăm mereu, că examenele ne aşteaptă la tot pasul, că nu vom scăpa de manuale, profesori (sau traineri, spuneţi-le cum vreţi) niciodată. Ei bine, trebuie să recunosc că, uneori, această ameninţare continuă pentru mine devine foarte obositoare. Şi nu cred csunt singurul. Orice adult cred că îşi poate aduce aminte de anii de şcoală şi oricât de mult ar susţine cineva că are amintiri plăcute din acele timpuri, nu mă va putea convinge de faptul că i-ar fi plăcut vreodată senzaţiile alea terifiante de dinaintea unei teze, a unei ascultări la tablă. Tot aşa, nu voi putea fi convins niciodată că cineva a trecut prin şcoală numai cu bucurie şi zâmbetul pe buze, căci întotdeauna va exista acel profesor înspăimântător, la care înveţi de frică. Sau acea profesoară care te obligă să faci anumite lucruri doar pentru că ei aşa i se pare normal şi împotriva căreia dacă îndrăzneşti să te revolţi există posibilitatea să

Dacă într-un spectacol de Shakespeare ai libertatea de a face aproape orice, cu Cehov trebuie să fii atent la fiecare milimetru, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării. Cel puţin astfel gândeşte georgianul David Doiashvili, unul dintre cei mai interesanţi şi controversaţi regizori din momentul actual. Şi tind să cred că are dreptate. Chiar dacă poate nu sunt de acord cu faptul că ai o asemenea libertate cu un text shakespearian, trebuie să recunosc că teatrul cehovian este, într-adevăr atât de bine structurat şi gândit de autor, încât tot ce îţi permiţi să faci ca regizor este să despici textul până în cele mai adânci înţelesuri şi să oferi publicului revelaţii în ceea ce priveşte relaţiile dintre personaje. Dar cam atât. Căci totul este acolo, în cuvintele scrise de Anton Pavlovici în urmă cu mai bine de o sută de ani. Şi nu doar în cuvinte, ci mai ales în pauzele dintre ele. În acele gânduri nerostite care, de fapt, exprimă o întreagă lume ascunsă căreia nu îi sunt neces

Miercuri, 11 decembrie, orele 19:30 , la Catedrala „Sfântul Iosif” din capitală, va avea loc concertul „Violoncelul, harpa şi emoţiile” organizat de Ambasada Spaniei la Bucureşti, cu sprijinul Asociaţiei pentru Muzică, Artă şi Cultură şi al Muzeului Naţional George Enescu. Concertul va fi susţinut de muzicianul spaniol Pedro Bonet (violoncel) şi artista româncă Roxana Moişanu (harpă celtică). Acest spectacol, organizat cu ocazia sărbătorilor de iarnă, îşi propune să evidenţieze modul armonios în care cele două instrumente fuzionează, punând în valoare capacitatea acestora de a sensibiliza şi de a transmite publicului emoţii, trăiri şi sentimente. Intrarea va fi liberă, în limita locurilor disponibile. Astfel, publicul va avea ocazia de a-l asculta pe muzicianul spaniol Pedro Bonet, interpretând Suita nº 3 pentru violoncel solo de Johann Sebastian Bach, marcată de armonii îndrăzneţe pentru vremurile respective şi polifonii ce creează senzaţia că se aud simultan mai