Dacă într-un spectacol de Shakespeare ai libertatea de a face aproape
orice, cu Cehov trebuie să fii atent la fiecare milimetru, nimic nu poate fi
lăsat la voia întâmplării. Cel puţin astfel gândeşte georgianul David
Doiashvili, unul dintre cei mai interesanţi şi controversaţi regizori din
momentul actual. Şi tind să cred că are dreptate. Chiar dacă poate nu sunt de
acord cu faptul că ai o asemenea libertate cu un text shakespearian, trebuie să
recunosc că teatrul cehovian este, într-adevăr atât de bine structurat şi
gândit de autor, încât tot ce îţi permiţi să faci ca regizor este să despici
textul până în cele mai adânci înţelesuri şi să oferi publicului revelaţii în
ceea ce priveşte relaţiile dintre personaje. Dar cam atât. Căci totul este
acolo, în cuvintele scrise de Anton Pavlovici în urmă cu mai bine de o sută de
ani. Şi nu doar în cuvinte, ci mai ales în pauzele dintre ele. În acele gânduri
nerostite care, de fapt, exprimă o întreagă lume ascunsă căreia nu îi sunt
necesare vorbele. Pentru că Cehov este un maestru al tăcerii grăitoare – se
ştie deja cât de importante sunt pauzele în textele lui şi cât de mult poate
pierde un spectacol care nu le acordă atenţie.
Dar să ne întoarcem la spectacolul lui Doiashvili de la Teatrul Naţional
din Bucureşti. Regizorul georgian este la a doua colaborare cu prima scenă a
ţării după ce a montat în urmă cu aproape trei ani monumentala producţie cu
„Regele Lear” de William Shakespeare. Cu toate acestea, noul său spectacol cu
„Livada de vişini” pare a fi în cu totul altă zonă stilistică şi conceptuală
faţă de Lear. Aş putea spune că Doiashvili se contrazice singur, pentru că pare
că în spectacolul shakespearian nu şi-a permis nicio licenţă şi nicio
îndepărtare de la textul bardului din Stratford, în timp ce cu piesa lui Cehov
a avut curajul de a se juca şi de a broda pe tema dată. Şi totuşi... Livada
asta de vişini este doar, aşa cum am spus mai sus, o despicare până la nivel de
atomi a piesei cehoviene. Atât şi nimic altceva. Cu alte cuvinte, regizorul nu
reinterpretează nimic, nu adaugă şi nu scoate nimic. Totul e acolo. Tot ce a
scris Cehov şi tot ce a vrut să exprime există şi în spectacolul naţionalului
bucureştean, doar că este mult subliniat, în timp ce sensurile ascunse sunt
scoase la suprafaţă. De fapt, probabil că asta îl şi face să fie o viziune
năucitoare, copleşitoare şi uneori chiar incomodă (cel puţin pentru publicul
român, care nu pare a fi pregătit cu o asemenea întâlnire spectacologică). Vorbim
aici de un spectacol care surprinde în mod aproapre monstruos şi catastofal
dezintegrarea unei lumi, a unor concepţii despre viaţă şi a unor personalităţi
scoase din comoditatea traiului obişnuit şi aruncate în iureşul unei lumi şi a
unui viitor pentru care nu au fost pregătiţi. Iată de ce afirm cu tărie că tot
ce şi-a dorit Cehov să exprime prin „Livada de vişini” (ultima sa piesă de
teatru) se află redat şi pe scena Teatrului Naţional. Chiar de la momentul
intrării în spaţiul scenografic realizat de Tamara Kvesitadze şi Gabi Albu
suntem aruncaţi direct în livada asta aproape onirică, suntem aşezaţi
chiar sub pomii înfloriţi şi frumoşi, dar care ameninţă să se prăbuşească peste
noi în orice clipă, stând atârnaţi ca sabia lui Damocles, agăţaţi în câte un
fir. Tulburătoare sugestie. Sigur că „Livada” de la Naţional este doar una din
propuneri, sigur că este un spectacol greu (fără a fi greoi, însă), filosofic,
profund şi care vine peste tine ca un tăvălug, provocându-te la a-ţi pune
întrebări fundamentale despre propriul eu, despre locul tău în lume şi despre
drumul pe care societatea l-a parcurs şi îl va parcurge de-a lungul timpului.
„Livada” lui Doiashvili se desfăşoară ca o impresionantă dezlănţuire de forţe
aproape universale care ameninţă să distrugă liniştea interioară a fiecărui
personaj, actor şi spectator, este o coregrafie uriaşă în care dezamăgirea,
disperarea şi catastrofa se întreţes cu un umor amar, de plumb şi cu grotescul
ce-şi face loc printre gesturile zbuciumate şi replicile gâtuite ale
personajelor. Şi la tot acest iureş sălbatic croşetat cu atenţie la milimetru
de Daivd Doiashvili contribuie, desigur, muzica inspirată creată special pentru
spectacol de Nikoloz Rachveli
Memanishvili, care aduce sonorităţile de
altădată ale mamei Rusii şi le acordează cu stările sufleteşti şi exaltările
personalităţilor celor ce trebuie să facă faţă unor schimbări sociale atât de
bruşte. Mai mult decât atât, coregrafia spasmodică realizată de Florin Fieroiu
subliniază transformările personajelor şi vin parcă să adâncească sensul
pauzelor din texte. De fapt, mişcările devin exprimările non-verbale ale
celebrelor tăceri cehoviene, fapt ce aduce un plus de încărcătură şi tensiune,
dar care poate să şi îndepărteze emoţional un public nepregătit din punct de
vedere estetic. De altfel, întreg spectacolul poate fi văzut şi din perspectiva
unei încadrări de „teatru în teatru” – actorii fiind aşezaţi pe parcursul
acţiunii pe marginea spaţiului de joc şi ieşindu-şi din personaj (într-o
oarecare măsură). Aceasta distanţare poate invita la o meditaţie mai profundă
asupra sensului piesei lui Cehov şi poate să ajute spectatorul să privească
obiectiv situaţiile comice sau dramatice în care sunt puse personajele, în timp
ce se contemplă pe sine însuşi şi
scopul său în viaţă.
Distribuţia aleasă de Doiashvili pentru a reprezenta toată această
defragmentare personală şi socială a acceptat pe deplin provocările pe alocuri
incendiare pe care le-a propus regizorul. Irina Movilă (pe care am avut
plăcerea să o văd cu această ocazie) prezintă, poate, cea mai complexă variantă
de Ranevskaia pe care am văzut-o până acum. Nu pot să uit nici ce Varia
frumoasă a creat actriţa în montarea lui Felix Alexa. Însă aici şi-a arătat
adevărata măsură a talentului, trecând cu o uşurinţă uimitoare de la zglobia
fetiţă Liuba la femeia uşuratică Liubov şi, în cele din urmă, la nebunia
neaşteptată urmată de o acalmie bruscă a ucisei Ranevskaia. Nu m-a mirat, de
altfel, jocul nuanţat al Irinei Movilă, ştiind dinainte că dispune de resurse
nesecate şi de o tehnică foarte bine controlată, pe care o investeşte adesea cu
emoţie şi sensibilitate. Lopahin al lui Ioan Andrei Ionescu este un om clar
ancorat în viitorul prosper şi anti-burghez, dar nu reuşeşte să păşească total
peste trecutul care parcă îl menţine blocat pe loc. Rolul îi prilejuieşte
actorului desfăşurarea adevăratei sale puteri creatoare, aflate acum la deplină
maturitate şi în apogeul său. Nu poate fi uitat nici Mihai Constantin cu al său
Firs gârbovit, care îşi târăşte corpul greoi prin scenă cu un tragism discret,
dar care îţi rămâne adâncit în creier şi în inimă ca un spin uriaş şi dureros.
De altfel, scena finală, în care este închis în magicul dulap alături de
căluţul de lemn al unei copilării demult apuse are o putere dramatică desoebită
(poate cel mai grăitor moment din întregul spectacol, prin care publicul
înţelege clar că uşile spre trecut au fost sigilate, că noua viaţă nu permite
compromisuri şi întoarceri din drum şi că trebuie să ne înfruntăm viitorul cu
dârzenie). Gavril Pătru reuşeşte un Gaev mai puţin obişnuit (poate şi din cauza
vârstei nu atât de înaintate a actorului), o îmbinare de copilăreală şi
naivitate cu o durere mascată de filosofări inutile, dar care îi şi ne fac bine.
Am descoperit, de asemenea o Raluca Aprodu (Varia) candidă, cu accente
dramatice, dar totuşi jucăuşă, o Crina Semciuc întruchipând o Ania inocentă şi
naivă, liberă trecut, dar totuşi puternică şi gata oricând să îmbrăţişeze noua
viaţă şi o Ana Covalciuc care construieşte o Duniaşa puţin altfel, fandosită,
dornică să-şi întreacă condiţia socială şi dispusă la a face orice compromis
numai pentru a scăpa din rândurile servitorimii. Alături de ele, Vitalie Bichir
este un Pişcik extravagant, alert, mereu pus pe cerşit bani, cu acel licăr de
nebunie dat de puterea bancnotelor; Silviu Mircescu este un credibil Iaşa şi
ştie sa îşi dozeze efuziunile atât de dese pe care i le-au încredinţat
dramaturgul şi regizorul; Rareş Andrici devine un Trofimov sensibil, adeseori
pueril şi naiv în dorinţa lui de a face parte dintr-o nouă ordine socială
mondială, făcând un rol convingător; iar Idris Clate ne arată un Epihodov
simpatic, amorezat, mereu ghinionist, pe care actorul îl redă cu credinţă şi
atenţie la detalii. Am lăsat la urmă cel mai misterios personaj nu doar al
piesei, ci şi al spectacolului, Charlotta Ivanovna, guvernanta. Încă de când am
citit piesa am avut senzaţia că Cehov a ascuns ceva în spatele acestui personaj,
ceva ce nu păream să descopăr. Ei bine, Doiashvili m-a ajutat să înţeleg puţin
mai mult rolul Charlottei (chiar dacă încă mai am de pătruns sensul ei). În
viziunea regizorului georgian, guvernanta Aniei devine un adevărat păpuşar, un
regizor la rândul său, poate chiar vocea auctorială. Istvan Teglas, interpretul
acestui personaj, subliniază şi mai mult ambiguitatea sa, ducându-l la limita
parodiei şi a grotescului de cabaret – bine susţinut demers, căci Charlotta
Ivanovna a fost totuşi crescut(ă) de artişti de circ. Însă, pe lângă toate
scamatoriile pe care le face şi pe lângă rolul de MC, personajul ambiguu are un
moment de profund adevăr care ar putea fi cheia întregii montări şi care scoate
la suprafaţă adevărat întrebare care îi caracterizează personajul, dar care
subliniază şi lipsa de identitate cu care se luptă toţi cei implicaţi şi cu
care ne confruntăm şi noi atât de mult azi: „CINE SUNT EU?”. Aşadar, închei
aici, invitându-vă să vizionaţi „Livada de vişini” a lui David Doiashivili (de
fapt a noastră, a tuturor), să veniţi cu inima şi mintea deschise, să vă lasaţi
prejudecăţile la o parte, să fiţi gata de provocări şi să reuşiţi să găsiţi
răspunsul la întrebarea asta care mă bântuie şi acum: „CINE SUNT EU?”
Surse foto: www.tnb.ro (fotograf: Florin Ghioca)
Comentarii
Trimiteți un comentariu