Continuând pe firul istoric al operei universale, Wagner subliniază faptul că aceasta nu este o creaţie populară prin faptul că ea nu s-a născut din manifestări de acest gen – din spectacolele medievale, în speţă – tipul de teatru unde cuvântul şi muzica creeau o unitate naturală şi normală. Opera a apărut, aşa cum s-a mai menţionat, la Curţile nobililor şi, în special, la cele italiene; Italia fiind, aşa cum scrie compozitorul, „singura ţară importantă din cultura europeană unde teatrul nu a dobândit nicio semnificaţie reprezentativă”[1]. Bineînţeles, teatrul neavând o pondere atât de mare în zona italiană, poporul fiind, de asemenea, unul cu mari aplecări spre muzică, cuvântul rostit, textul din operele de început trece pe un plan secundar, importantă fiind muzica – o muzică, însă, fără mare profunzime, folosită doar pentru distracţia, plăcerea şi amuzamentul auditoriului nobil. Din păcate, observă Wagner, de-a lungul timpului, acest procedeu nu s-a schimbat aproape deloc, compozitorii continuând să deţină puterea şi ultimul cuvânt – „Esenţa a rămas aceeaşi: poetul se inspiră din voinţa muzicianului, se supune capriciilor muzicii, se adaptează gustului compozitorului, îşi alege materialul în funcţie de acesta, îşi modelează personajele după criterii pur muzicale, asigură cadrul dramatic pentru diferite modalităţi muzicale în care muzicianul se manifestă în voie, pe scurt, subordonându-se muzicii, construieşte suportul dramatic având în vedere doar intenţiile compozitorului”[2]. Cu alte cuvinte, nemulţumirea tot mai mare a lui Richard Wagner constă în supunerea oarbă a creatorului libretului faţă de cel care aşterne muzica pe portative. Revolta lui vine exact din această mare problemă care caracterizează întreaga istorie a operei – supremaţia muzicii şi a compozitorilor asupra dramei. Ȋn prima jumătate a secolului al XX-lea, deşi se instaurase deja reforma pe care şi-o dorise Wagner, a apărut o altă „ameninţare” – supunerea de către muzică şi compozitor a regizorului (compozitorul fiind înlocuit, în sala de spectacole, cu dirijorul). Acesta din urmă trebuia să urmărească îndeaproape litera legii impuse de partitură şi nu îi se permitea de către public – care avusese o nouă tendinţă către snobismul nobililor italiaeni renascentişti – să se abată de la normele muzicii. Astfel, s-a produs o reîntoarcere, în spectacolul de teatru liric, către un joc de scenă static, fără profunzime psihologică, adâncimea scenei a fost aproape eliminată, din nou, iar textul a fost, din nou, trecut aproape sub tăcere. Apoi, odată cu intervenţia în spectacolul de operă a unor mari regizori de teatru care au realizat importanţa dramei din punct de vedere al libretului în spectacolul respectiv, imaginea teatrului liric s-a schimbat din nou complet. Pentru că noul val de public tânăr nu mai poate accepta spectacolele învechite şi statice, s-a ajuns până la a transforma manifestarea lirică într-o competiţie de ingeniozitate între regizori şi de abilităţi tehnice, vocale şi actoriceşti între interpreţi.
„Mi-am propus ca prin prezenta lucrare să dovedesc că, tocmai tocmai prin îmbinarea muzicii noastre cu poezia dramatică, arta dramatică poate şi trebuie să dobândească o semnificaţie până acum nici măcar visată”[3]. Iată, deci, ceea ce şi-a propus compozitorul nu atât în lucrarea de faţă, cât, mai ales, în practică. Propunere care i-a reuşit, ţinând cont de modalitatea în care opera s-a schimbat nu numai ca imagine scenică, dar şi ca linie melodică – Wagner poate fi considerat părintele impresionismului şi al polifoniei contemporante, mentor al lui Gustav Mahler, Alban Berg ori Arnold Schönberg. Rămânând în zona muzicală, de foarte mare importanţă este inovaţia uriaşă pe care a adus-o în direcţia unei profunzimi psihologice de care este capabilă muzica şi în sensul înţelegerii mai bine a subiectului ales. Este vorba, desigur, despre laitmotiv[4], poate cea mai de seamă creaţie din punct de vedere componistic cu care Wagner a contribuit la patrimoniul muzical şi dramatic universal. Prin temele recurente pe care le folosea de-a lungul unei opere, creatorul german a reintrodus noţiunea de „cor antic”, cu sensul de comentator asupra personajelor şi acţiunii – pentru că un laitmotiv face exact acest lucru: însoţeşte fiecare personaj sau situaţie, astfel încât le face regonoscibile pentru public de fiecare dată când sunt prezente. Şi nu ar putea să facă acest lucru fără ajutorul orchestrei, care, la Wagner, îşi pierde valoarea minoră de simplu acompaniator şi ia amploarea aceluiaşi cor de tragedie antică, fiind un însoţitor aproape egal, dacă nu chiar mai important decât laitmotivele. De observat, de asemenea, faptul că în operele de maturitate wagneriene, corul propriu-zis aproape că nu este prezent – aşa cum se întâmplă în tetralogia legendei Nibelungilor.
„Baza muzicală a operei a fost, aşa cum se ştie, aria, iar aria nu era altceva decât melodia cântată de cântăreţ în faţa oamenilor cu rang înalt şi educaţie”[5]. Opera pare a fi, aşadar, accesibilă doar intelectualilor, claselor mijlocie şi înaltă. Wagner, însă, prin ceea ce a creat, a reuşit să aducă genul mult mai aproape de marea masă a spectatorilor de rând, „profani” – a adaptat mari legende medievale şi mitologice gustului publicului obişnuit cu lecturi şi situaţii romantice şi, în plus, a exprimat prin muzică şi texte, aspiraţiile şi calităţile poporului german (probabil, un aspect care l-a făcut să fie atât de îndrăgit de Adolf Hitler şi regimul nazist). Dintre acestea, de amintit sunt „Tannhäuser”, „Die Meistersinger von Nürenberg” („Maeştrii cântăreţi din Nürenberg”) sau „Tristan und Isolde” („Tristan şi Isolda”). Deşi partiturile respectivelor creaţii pot părea, pentru început, de o lungime prea mare, cu inflexiuni greoaie, tipic ariene, modul în care compozitorul şi-a dorit să le aducă pe scenă – scenografie complexă, până la cele mai mici detalii, somptuozitate şi fast, în stilul atât de blamat de el al grand-opéra – a ajutat lucrările să intre în sufletul privitorilor şi ascultătorilor şi să devină parte din marele repertoriu internaţional de operă, acolo unde au rămas până în actualitate.
[1] idem, pg. 29
[2] ibidem, pg. 30
[3] idem, pg. 31
[4] cf. http://dexonline.ro/definitie/laitmotiv:
„fragment sau motiv muzical repetat”
[5] Wagner, Richard: „Opera şi
drama”, pg. 33, editura Nemira, Bucureşti, 2011
Comentarii
Trimiteți un comentariu