Lady L, coproducție 1965
Regie: Sir Peter Ustinov
Distribuție: Sophia Loren, Paul
Newman, Sir David Niven, Philippe Noiret
Perioada ante- și post-belică m-a fascinat încă din
fragedă pruncie. Îi mulțumesc pentru această iubire de frumos și de altădată
dragii mele bunici materne, Ileana Cârstea, care încă de la vârste foarte mici
mi-a povestit cu un talent de povestitor hâtru aparte nenumărate pățanii prin
care a trecut în copilărie și tinerețe, precum și istorioare legate de părinții
și bunicii ei. Toate aceste narațiuni fermecătoare le port cu mine în suflet
mereu și mă întorc la ele de fiecare dată când vreau să rememorez frânturi din
vremurile de odinioară, când lumea era mai relaxată, mai voioasă, poate chiar
mai fericită. Sigur că adeseori, în poveștile reale ale bunicii se strecurau
picanterii, vorbe și întâmplări deocheate, dar care ar fi farmecul lor fără
aceste condimente atât de necesare? Nu, nu e vorba de vulgaritate ieftină, ba
chiar gratuită. Dimpotrivă, vorbim de lucruri normale, naturale, plasate bine
în context și care fac din oamenii respectivi personaje interesante, complexe multi-fațetate.
Oricum, erau oameni cu o moralitate net superioară acestor neica-nimeni care împânzesc
societatea de astăzi și care se dau drept mari intelectuali, lorzi și doamne, indivizi
fără o personalitate și o coloană vertebrală, purtând niște măști kitchoase de mâna
a șaptea, ascunzându-se în spatele unei false pudibonderii grețoase. Fără nicio
bravadă, uneori e mai bine să fii direct, să pui cărțile pe masă vorbind pe
șleau, decât să te fofilezi în spatele unei limbi de lemn, formată din cuvinte
mari, pompoase și goale. Mergând pe aceeași idee, cred că e bine ca fiecare
vârstă să-și aibă experiențele ei mai mult sau mai puțin frumoase, mai mult sau
mai puțin nebune, mai mult sau mai puțin utile. Omul trebuie să se și distreze
pe acest pământ, să iubească (chiar și de mai multe ori, căci nu suntem nicidecum
o specie monogamă și cine spune altceva se minte singur), să cunoască cât mai
multă lume, să socializeze, să pătrundă chiar și în lumea mondenă. Cu alte
cuvinte, să trăiască fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Nu sunt întotdeauna
adeptul expresiei latine carpe diem, dar din când în când, trebuie să
facem uz de ea.
De ce o asemenea introducere la o recenzie de film, vă veți întreba? Pentru că pelicula despre care vorbesc azi și aici exact despre asta este: vremurile de altădată, când lumea era mai liberă de prejudecăți, când oamenii își dădeau frâu liber sentimentelor și dorințelor și își îndeplineau visele (oricât de nebunești ar fi fost ele) cu asupra de măsură. Lady L, o coproducție americano-europeană din 1965, în regia regretatului și inegalabilului Sir Peter Ustinov, având în distribuție un terțet de aur – Sophia Loren, Paul Newman și Sir David Niven – care interpretează cu aplomb și o doză strașnică de ironie bine plasată un triunghi amoros mai puțin obișnuit, dar extrem de fermecător și amuzant. Scenariul picant, plin de umor tipic englezesc, se bazează pe unul dintre cele mai cunoscute romane ale maestrului francez Romain Gary, un excepțional povestitor și pictor în cuvinte al iubirilor stranii și al diverselor tipuri de caractere puse în tot soiul de situații neașteptate. Nici nu putea să iasă altceva decât o spumoasă comedie de epocă, asezonată cu numeroase gaguri subtile, aproape ducându-mă cu gândul la filmele cu Stan și Bran. Ceea ce reușește, totuși, filmul lui Ustinov este să îmbrace tot acest aspect de slapstick comedy într-o fină haină de sensibilitate, delicatețe și eleganță. Nimic nu este prea mult, exagerat sau șarjat, căci regizorul-actor a știut să țină bine frâiele cu care i-a condus pe actori printre numeroasele momente umoristice.
Sophia Loren aduce pe ecran un nou rol în stilul celui
din Madame Sans-Gêne, unul din filmele care a consacrat-o. Și în Lady
L. actrița construiește un rol de spălătoreasă care trece prin diferite
aventuri care o duc din lumea interlopă a Parisului de început de secol XX până
în cele mai scumpe castele din Marea Britanie, din anii ´60. Transformarea artistei
dintr-o superbă femeie cu sex-appeal într-o lady octogenară este frapantă, atât
datorită machiajului destul de bine realizat pentru vremea respectivă, cât și inflexiunilor
vocii, dar mai ales datorită cameleonismului gesturilor pe care se vede cât-colo
că actrița le-a studiat îndeaproape. Contrar aparențelor, La Loren nu este o
actriță care merge prea mult pe intuiție, ci, mai degrabă, pe o tehnică foarte
bine stăpânită, dar căreia știe să-i dea o aură de sentimentalism lipsit de orice
urmă desuetă. Alături de ea, Paul Newman nu au cum decât să strălucească, deși
recunosc faptul că al doilea dintre ei m-a impresionat cu mult mai mult, atât din
punctul de vedere al personajului (care se dovedește a fi unul dintre cele mai
empatice și frumos construite din câte am întâlnit), cât și din cel al
interpretării. Nu pot foarte clar să-mi explic, dar Newman nu are cum să se
scuture de acea șmecherie de băiețel de bani gata, de gigolo de cartier, care
nu se îmbină foarte ușor cu atmosfera de Belle Époque ce însoțește filmul pe
tot parcursul lui. Pe de cealaltă parte, Niven a fost întotdeauna un adevărat
gentleman, iar această calitate este clar vizibilă din modul în care rostește replicile,
din statura sa impozantă, din maniera elegantă a gesturilor. Alegerea sa și
alăturarea cu Loren a fost o mișcare inspirată a regizorului, căci astfel se
pun mai ușor în valoare calitățile și defectele ambelor personaje, adăugându-se
și o explicație pentru acțiunile celor implicați în poveste.
Lady L. este o realizare cinematografică absolut încântătoare,
care nu te poate lăsa rece, oricât de bine ți-ai fi construit zidul ăla de
obiectivitate. De altfel, nici nu mi-am propus să fiu obiectiv în recenziile
mele, căci consider că un critic (fie el literar, teatral sau de altă natură)
este om, cu gusturile sale, cu părerile sale, cu propriul bagaj cultural
(acesta fiind o obligație morală a tuturor celor care pornesc pe acest drum
spinos al „datului cu părerea avizată”). Desigur, trebuie să existe o oarecare
distanțare sentimentală față de opera de artă în cauză, dar nu e recomandat să
se șteargă orice urmă de umanitate din discursul critic, căci se riscă o duritate
și o ariditate prea mare a textului. Așadar, permiteți-mi să fiu subiectiv și
să adaug acest film la colecția mea de suflet, care îmi va aduce mereu aminte
de bunica mea și de-odinioară!
P.S.: Pentru doritorii de
literatură, editura Humanitas Fiction va lansa în curând romanul lui Romain
Gary, „Lady L.”, pe care îmi propun să-l devorez, căci sunt convins că va fi o
aventură literară interesantă și nebună, în cel mai frumos sens al cuvântului.
Nota: 9/10
Surse foto: www.amazon.com, www.justwatch.com, www.imdb.com, https://welovelithuania.com/
Comentarii
Trimiteți un comentariu