Treceți la conținutul principal

Alina Tofan: „Pandemia mi-a demonstrat că atunci când ești bine tu cu tine, după ce ai muncit și ai visat, e timpul să respiri și să lași lucrurile să se întâmple”

Pandemia. O situație care ne-a schimbat tuturor existența, modalitatea de a privi viața, de a comunica și de a interacționa cu cei din jurul nostru, fie că este vorba de prieteni, rude, părinți, copii sau, pur și simplu, străini. În toată această perioadă ne-am izolat, ne-am autoizolat, am fugit de orice contact social care ne-ar fi putut pune viețile în pericol. Am încercat, totodată, să nu renunțăm cu totul și cu totul la comunicare și la o viață socială măcar în mediul online. Nici arta nu a fost ocrotită – și nu mă refer doar la România, ci la întreg mapamondul. Actori, muzicieni, performeri, artiști, toți au trebuit să se „mute” în zona virtuală, pentru a mai spera la o viitoare viață creativă. Tinerii reprezentanți ai artei scenice românești au fost extrem de vocali și prezenți pe diverse canale sociale. Alții chiar și-au luat inima în dinți și au dat dovadă de un curaj vecin cu nebunia, alegând să meargă înainte, să comunice, să atingă alți oameni (mai mult sau mai puțin metaforic). Unul din acești tineri este și Alina Tofan, o actriță cu un uimitor spirit întreprinzător, talentată până-n măduva artei ei și care, așa neobosită cum o știu, a mers înainte prin nămolul cauzat de apariția acestui virus blestemat. Așadar, și-a rupt o bucată din timpul ei prețios dedicat diverselor proiecte și a acceptat să stăm la o șuetă cum altfel decât virtuală („c’est à la mode”) și să îmi, să vă, să ne dezvăluie ce a făcut ea în tot acest timp.

 

Tudor Sicomaș: Trecem cu toții printr-o perioadă foarte stresantă și haotică. Cu toate acestea, arta rămâne un principal refugiu pentru mulți dintre noi. Poți să împărtășești cu noi ce reprezintă pentru tine arta teatrală în această perioadă?

Alina Tofan: Mi-am schimbat perspectiva de abordare a artei foarte mult în perioada aceasta și cred cu tot sufletul că indiferent de țara din care suntem, arta rămâne un mijloc universal de exprimare, în care ne putem recunoaște emoțiile, gândurile și fricile, poate acum, mai mult ca oricând. Cred că binele în teatru și în artă abia acum începe, că toți ne vom reinventa și ne vom dezvolta cât mai multe limbaje de exprimare artistică. Consider că e un nou început în lumea teatrului, că teatrul trebuie să se reinventeze și să tindă spre a deveni locul de întâlnire a mai multor arte și mai mult decât o făcea până acum. E clar că e nevoie de inovație, e nevoie să tindem către un teatru imaterial, care să se petreacă oricum și care să depășească pereții teatrului ca instituție. E perioada în care trebuie să devenim tot mai flexibili, mai adaptabili, iar cei care țin cu dinții de ce știau se vor pierde dacă nu se adaptează.

Tudor Sicomaș: Ești una dintre actrițele foarte noii generații. Pandemia, după cum știm, a cam pus capac oricărei forme de spectacol cu public. Cu toate acestea, știu că mulți actori s-au mutat în online sau chiar au fost foarte activi din alte puncte de vedere artistice. Tu cum te-ai descurcat în această perioadă „nebună, nebună”?

Alina Tofan: Pentru mine, pandemia a însemnat să fac un pas în spate, să privesc cu atenție la ce am, la cât de mult înseamnă să îmi urmez instinctul, să lucrez cu coordonatele prezentului. A fost și este o perioadă înfloritoare pentru mine, în care am avut reușite profesionale care mi-au dat încredere că ceea ce fac e bine. Odată cu pandemia am început să mă orientez către call-uri internaționale. Nu mi-am imaginat niciodată că într-o perioadă atât de grea, în care să călătorești e tot mai greu, lucrările mele ar putea ajunge în țări la care nici nu am îndrăznit să visez. Am conștientizat că pot lucra altfel, că pot concepe vide-performance-uri care să mă reprezinte cu succes în galeriile și festivalurile de art performance din lume. Pandemia m-a prins cu o invitație a Verei Iona Papadopoulou (regizoare și art performer ce își desfășoară activitatea în Grecia și care a colaborat cu Marina Abramovic și Yoko Ono) de a-i trimite o lucrare, adică un videoperformance pentru -FE MALE Home Performance Art Festival. Invitația ei era din scurt, participau artiști din întreaga lume și am gândit contratimp ceva, am filmat în casa părinților mei și i-am trimis. Feedback-ul primit, aprecierile și sentimentul că am avut o participare internațională pe nepusă masă, în plină pandemie mi-au resetat gândirea instant. Am început să caut call-uri internaționale și să aplic. Performance-ul meu, Ritual in Time of Quarantine a ajuns în Danemarca (Performance Kokkenet Festival), în Germania la New Media Fest 2020, în restrospectiva artistului german Agricola de Cologne, parte din The Wake Up! Memorial – Corona! Shut down?, în Ungaria, la Budapesta în Galeria 1111, în Berlin – Uhr Ausstellung – Samstag/Sonntag, în galeria Plaza Skawak din Costa Rica, în Mexic în cadrul festivalului de art-performance - Perfo RED MX, în Brazilia în cadrul Festivalului de Art Performance – Ex Tensao, în Spania, în Madrid în muzeul C.A.V. La Neomudejar, participare în cadrul Online Performance Art Festival, Spania – și în cadrul Festivalului Internațional de Performance – Minimas Urbanas (Confinadas) en Video, expunere în Galeria Galateca din București și încă mai suuunt și mai urmează. De asemenea, tot în această perioadă, un alt video de-al meu lucrat alături de Adrian Bodhi (editare, montare) și Aurel Ciucur (sound-designer) a câștigat competiția organizată de Galateca și BCR (Contactless Art Wall) și astfel, lucrare noastră a ajus în vitrină pentru săptămâni întregi. Tot în pandemie am obținut o rezidență de artă online (Colombo Cold Bench – Milano, Italia), am avut o serie de video-art-performance-uri online în care am fost performer, concept – Irinel Anghel, un alt proiect, tot videoperformance, Home Alone – regia Jean Lorin Sterian a fost transmis online în cadrul Home Fest, a fost și perioada în care un scurtmetraj în care am avut rolul principal (Sânziana The Cursed Flower – regia Florina Cărpenaru) a ajuns pe IMDB și a fost selecționat în mai multe competiții, printre care, Boston Short Film Festival... și ar mai fi, dar mă opresc, pentru că n-aș mai termina și aș plictisi.

Tudor Sicomaș: Știu că de ceva timp ești dedicată zonelor happening-ului și a performance-ului. De ce ai ales acest drum? Cum se leagă această arie de expresie artistică cu artele spectacolului?

Alina Tofan: Art performance-ul reprezintă pentru mine forma cea mai actuală de artă în care toate celelalte arte se întâlnesc și se îmbină, în care artiștii își depășesc formarea de bază și capătă noi valențe. Momentul în care am decis cu toată inima că vreau să dau la teatru a fost după ce am aflat că există art-performanceul, că e o formă de artă hibrid care permite artiștilor să materializeze concepte, să exprime, să manifeste. E arta de care sunt îndrăgostită iremediabil, de care nu mă plictisesc niciodată pentru că poate fi făcută în atât de multe forme... E singura artă unde pot aduce toată experiența mea profesională și umană, unde mă simt cea mai liberă, sinceră și autentică. E arta care se redefinește cu fiecare nou performance făcut de cineva... E arta prezentului! În toată formarea și explorarea mea ca art-performer le sunt extrem de recunoscătoare artiștilor: Reka Csapo Dup, Irinel Anghel, Paul Dunca și Ana Costea pentru că mi-au deschis această cale, fiecare într-un mod total diferit.

 

Tudor Sicomaș: Mă întorc puțin la începuturi – cum de ai ales această cale, a actoriei și a teatrului? Ce te-a determinat să faci această alegere?

Alina Tofan: Îmi doream și teatru și jurnalism și să pot lucra cu comunități și iată că ceea ce doar visam a căpătat formă, în perioada aceasta din viața mea, poate mai mult ca niciodată. Îmi doream de mică teatru, nu îmi dau seama nici acum de ce, dar cred că din dorința de a trăi cât mai multe, cât mai intens și mereu diferit, cât mai viu și prezent. Asta înseamnă teatrul pentru mine și sunt recunoscătoare zilnic pentru că am ales asta. Cu cât trece timpul, cu atât simt mai puternic că am ales ceea ce mă împlinește.

Tudor Sicomaș: Din ce știu, ești, de asemenea, implicată și într-un proiect radio. Ne poți dezvălui mai multe? Și ne poți spune ce te-a atras la această zonă cu totul diferită de teatru (căci, după cum știm, la radio nu îți poți folosi decât vocea)?

Alina Tofan: În prezent, nu mai lucrez la radio, dar am lucrat la mai multe posturi mari și respectabile. Total întâmplător... cred că am avut mare noroc! Primul meu job, primul meu salariu a venit în urma câștigării bursei Europa FM. Am fost una dintre acei bursieri, în prezent, oameni de radio pe care îi admir și cu care mă simt onorată că am fost colegă. Îmi place să îmi folosesc vocea și în proiectele de art-performance, îmi place enoooorm să fac voice-overuri, dublaje de voci și tot ce implică vocea. Radioul ocupă un loc important în viața mea, mă bucur că am reușit să capăt de-a lungul anilor experiență diferită și în acest domeniu, de la reporterie, la făcut producție și butoane, la emisiune live zilnic. Am învățat de la radio să fiu mereu pe fază, concisă, să transmit emoție prin voce și să mă scot din încurcătură de fiecare dată. Îmi doresc să mă reîntorc la radio, dar mă bucur că am avut și o pauză și am avut timp de proiectele mele, îmi lipsea asta.

Tudor Sicomaș: Cum vezi arta și teatrul după pandemie? Crezi că oamenii vor mai avea nevoie de acestea? Crezi că teatrul așa cum îl știam va muri, va dispărea?

Alina Tofan: E nevoie de teatru și va fi mereu, însă teatrul trebuie să tindă spre a avea artiști multidisciplinari, spre a depăși formarea strictă doar teatrală... E nevoie de mai multă flexibilitate, mai puțină mândrie și mai multă determinare. Arta momentului e cea a art-performanceului, a teatrului experimental, pentru că nu se limitează la ce știam, ci pot lua forme diverse, iar în contextul acesta, e vital să se poată întâmpla lucrurile, să nu mai țină totul de sala de spectacol.

Tudor Sicomaș: Ne poți dezvălui câte ceva despre posibile viitoare proiecte?

Alina Tofan: În prezent, muncesc la mai multe proiecte: alături de o echipă superbă ne ocupăm de implementarea unui proiect de intervenție culturală co-finanțat de AFCN – PLASTIC: memorie afectivă și risipă unde lucrez atât ca artistă, cât și pe partea de management de proiect, de asemenea, sunt actriță/performer într-un proiect foarte drag, Oglinzile, la Teatrul Apropo, în regia lui Radu Popescu, repet și iar repet la un proiect scris de mine cu care am câștigat call-ul de proiecte de la Bucharest Fringe Festival, What is LOVE? Baby don’t hurt me și sunt implicată într-un proiect european de teatru ziar. Pe partea de film, săptămâna viitoare urmează să filmez la un scurtmetraj și să termin un video-performance pe tema izolării, proiect cu actori români stabiliți în străinătate, cu texte scrise de noi (regia – Raluca Tudorache).

 

Tudor Sicomaș: Nu în ultimul rând, te-aș ruga să transmiți cititorilor noștri, iubitori de artă și frumos, câteva gânduri personale, un fel de dedicație.

Alina Tofan: Pandemia mi-a demonstrat că atunci când ești bine tu cu tine, după ce ai muncit și ai visat, e timpul să respiri și să lași lucrurile să se întâmple, să ai atenție și să vezi ce oportunități apar când altele dispar, să lucrezi cu ce ai în viața ta și în jur, cu ceea ce ești la momentul prezent. Nu e suficient să visezi în neștire, trebuie să și materializezi, să aduci în viața ta ceea ce îți dorești, să rămâi la fel de muncitor și devotat, chiar și când totul pare fără sens, să rămâi sincer cu tine, să nu faci nimic din mândrie, pentru că tot ce e clădit pe satisfacerea egoului și a laudei, a falei, se destramă când ți-e lumea mai dragă, în timp ce, tot ce e sincer, e trainic și îți aduce împlinire constant, în valuri. Să vă dați timp, să vă ascultați mai mult, să judecați mai puțin, să vă iubiți mai mult și să transformați lumea din jurul vostru în ceea ce vă doriți. E loc pentru noi toți, exact așa cum suntem, diferiți și nu trebuie să ne dăm unii după alții deloc, ci doar să co-existăm...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tandreţea magnoliilor de oţel

Robert Harling. Poate numele nu vă spune prea multe. „Steel Magnolias” („Magnolii de oţel”). Deja sună cunoscut, nu? Este titlul piesei de teatru scrisă de dramaturgul american şi adaptată de nenumărate ori pentru marele ecran, televiziune şi radio. De ce a avut un asemenea succes acest text? Nu este oare doar o poveste ca oricare alta? Poate da, poate nu... Pentru că ceea ce reuşeşte Robert Harling să facă este mai mult decât să nareze întâmplări obişnuite din viaţa unor femei din Louisiana. El vorbeşte despre cu totul altceva în piesa lui, aducând în prim-plan transformările prin care trece orice femeie, în momentul când este pusă faţă în faţă cu fapte de viaţă. Dramaturgul reuşeşte, astfel, să contureze portretele puternice ale unor femei (mame, bunici, soţii şi, cel mai important, prietene) care devin caractere general valabile în orice timp, în orice spaţiu social-cultural, şi care demonstrează că feminitatea poate să împletească puterea de oţel cu tandreţea şi delicateţea florilo

O călătorie virtuală magică

Traversăm vremuri grele. Pentru unii chiar vremuri cumplite ori tragice. Lumea este speriată, panicată, izolată, lipsită aparent de iubire şi de apropierea fizică (ce pentru unii contează atât de mult). Ne este teamă să ne atingem, să ne îmbrăţişăm. Şi totuşi, nu trebuie să uităm că suntem oameni, cu o conştiinţă, cu un suflet, cu inimi calde ce bat în fiecare piept. Să nu uităm că dragostea şi solidaritatea sunt cele două aspecte care ne pot salva atât psihic cât şi fizic din cele mai grele încercări şi care ne pot duce mai departe spre un tărâm magic, unde suntem cu adevărat ocrotiţi de toate relele. Unul din mijloacele prin care ne putem face spiritul să continue să trăiască şi să primească hrană este arta. Arta, atât de hulită şi lăudată, în acelaşi timp. Arta, care te ridică, care îţi pune oglinda propriului suflet în faţă, care îţi adresează întrebări mai mult sau mai puţin retorice. Momentele acestea care ne supun răbdarea şi empatia la teste extreme, pot fi trecute mai uş

De-a râsu’-plânsu’

Teatrul Naţional din Bucureşti se mândreşte a fi prima scenă a ţării. Şi, cu cele mai recente premiere ale sale umplând sălile până la refuz, se dovedeşte că este adevărat. De ce? Pentru că repertoriul său cuprinde atât texte consacrate din marea literatură dramatică universală şi românească, dar şi piese noi, ale autorilor contemporani (români şi străini). În plus, numele regizorilor şi al actorilor ce performează pe scena naţionalului bucureştean reprezintă, la rândul lor, garanţii ale calităţii şi, astfel, al succesului. Un asemenea caz îl constituie şi „Noii infractori”, una din recentele premiere desfăşurate pe scena Sălii Mari a teatrului. Textul, semnat de Edna Mazya (unul din cei mai cunoscuţi, apreciaţi şi jucaţi dramaturgi israelieni din lume), este una din cele mai acide satire sociale actuale. Deşi este prezentată ca fiind o comedie şi deşi publicul râde în hohote în anumite momente-cheie, substratul psiho-social este cu mult mai adânc şi mai însemnat şi rep