Tandreţea magnoliilor de oţel

Robert Harling. Poate numele nu vă spune prea multe. „Steel Magnolias” („Magnolii de oţel”). Deja sună cunoscut, nu? Este titlul piesei de teatru scrisă de dramaturgul american şi adaptată de nenumărate ori pentru marele ecran, televiziune şi radio. De ce a avut un asemenea succes acest text? Nu este oare doar o poveste ca oricare alta? Poate da, poate nu... Pentru că ceea ce reuşeşte Robert Harling să facă este mai mult decât să nareze întâmplări obişnuite din viaţa unor femei din Louisiana. El vorbeşte despre cu totul altceva în piesa lui, aducând în prim-plan transformările prin care trece orice femeie, în momentul când este pusă faţă în faţă cu fapte de viaţă. Dramaturgul reuşeşte, astfel, să contureze portretele puternice ale unor femei (mame, bunici, soţii şi, cel mai important, prietene) care devin caractere general valabile în orice timp, în orice spaţiu social-cultural, şi care demonstrează că feminitatea poate să împletească puterea de oţel cu tandreţea şi delicateţea florilor de magnolii.

Probabil că multă lume ştie, a auzit sau chiar a văzut filmul realizat în 1989 după piesa „Magnolii de oţel”, cu Sally Field, Julia Roberts, Shirley MacLaine, Dolly Parton, Olympia Dukakis şi Daryl Hannah. Vă amintiţi, aşadar, de rolurile extraordinare create de cele şase actriţe, de poveştile emoţionante ale fiecăreia dintre ele, de această mică bijuterie cinematografică. Atunci, dacă veţi dori să vă bucuraţi de o viziune la fel de reuşită, dar diferită, cu o distribuţie complet diferită, va trebui să uitaţi filmul construit în 1989 şi să vă permiteţi sufletul şi mintea să petreacă aproape trei ore alături de actriţele care le dau viaţă celor şase personaje din Louisiana în spectacolul „Magnolii de oţel” (text tradus strălucit de cunoscutul critic de film Irina Margareta Nistor), produs de Teatrul Avangardia, regizat de Ricard Reguant, într-o scenografie realizată de Bogdan Amarfi şi cu ajutorul light design-ului creat de Dan Bujor.

 

Regizorul spaniol nu şi-a dorit să iasă în evidenţă cu cine ştie ce invenţii estetice nemiavăzute ori nemaiauzite, ci a lucrat îndeaproape cu fiecare actriţă în parte, conducându-le într-un spectacol în care ele sunt pe podium, în lumina reflectoarelor şi în care povestea contează. Căci uneori noi, spectatorii, mai avem nevoie şi de poveşti, de oameni ca noi, de lipsa unor acrobaţii stilistice care să ne provoace exagerat. Uneori e nevoie de frumuseţea simplităţii pentru a ne face să revenim la tot ce înseamnă viaţă adevărată, frustă – ea e singura care ne poate face să ne amintim cine suntem şi să ne redescoperim pe noi înşine.

Distribuţia spectacolului Teatrului Avangardia este alcătuită din unele dintre cele mai cunoscute şi iubite actriţe al momentului în teatrul românesc şi, împreună, reuşesc să introducă publicul în atmosfera călduroasă, prietenoasă, amuzantă, dar dramatică a unui salon de coafură din sudul Statelor Unite ale Americii. Maia Morgenstern este Ouiser Boudreaux, o excentrică cetăţeancă a micului orăşel din Louisiana, căreia actriţa îi insuflă umanitate, tandreţe, mascate desigur de o frumoasă nebunie prin care personajul încearcă să se apere de vicisitudinile obişnuite ale vieţii. Aşa cum ne-a obişnuit, Maia Morgenstern este o apariţie şi o prezenţă scenică explozivă, dar care ştie să-şi echilibreze momentele de excentricitate şi cele de simplă delicateţe. Alături de ea, Victoria Cociaş realizează un rol admirabil, dând viaţă amuzantei şi dezinhibatei Clairee Belcher, fosta „primă-doamnă” a comunităţii locale, o femeie trecută prin viaţă şi pe care actriţa Teatrului Nottara o portretizează cu fineţe şi atenţie la detalii aparent nesemnificative, dar care construiesc cu adevărat un personaj din carne şi oase. Am recunoscut unele din aspectele care m-au făcut întotdeauna să o admir pe Victoria Cociaş – supleţea, naturaleţea şi vioiciunea rostirii replicilor, eleganţa şi ţinuta scenice care au caracterizat-o întotdeauna, precum şi prospeţimea artistică uimitoare. Medeea Marinescu, prolifică actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti, o aduce în faţa publicului pe M’Lynn Eatententon, psiholog, soţie şi mamă, un om care trăieşte cu spaima morţii fiicei zi de zi, dar care ştie să rămână dreaptă şi de neclintit, asemenea unei magnolii în bătaia uraganului. Frumuseţea personajului este redată examplar de actriţă, care îşi dozează atent dezvoltarea rolului, neriscând niciun moment căderea în derizoriu sau patetic, reuşind să gradeze evoluţia până la ultima scenă, de o forţă dramatică copleşitoare. Medeea Marinescu demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, versatilitatea pe care şi-a asumat-o de multă vreme şi capacitatea de a ataca roluri diverse. Ştefana Samfira este Truvy Jones, proprietara salonului de înfrumuseţare în care are loc întregul spectacol. Vedem, în cazul ei, o femeie uşor înăcrită şi înăsprită de durerile vieţii, de un soţ indiferent şi de doi copii ingraţi. Actriţa îşi construieşte cu minuţiozitate personajul ce i-a fost încredinţat, aducându-şi-l cât mai aproape de propria personalitate. Ioana Barbu preia rolul lui Annelle Dupuy-DeSoto, femeia căsătorită cu un dealer de droguri şi abandonată. Artista redă cu conştiinciozitate nesiguranţa personajului care se disipează într-un bigotism naiv, dar sincer. Fiind o bună actriţă de comedie, Ioana Barbu reuşeşte să scoată în evidenţă faţa simpatică a lui Annelle, care întotdeauna găseşte un cuvânt de alinare pentru cei din jur. Ultima, dar deloc cea din urmă, este Irina Ştefan care o interpretează pe Shelby Eatenton-Latcherie, fiica bolnavă de diabet a lui M’Lynn. Portretul pe care foarte tânăra actriţă i-l face personajului ei este unul adevărat, în care se vădeşte credinţa cu care aceasta l-a construit şi l-a studiat pe parcursul repetiţiilor. Nu există nimic fals tragic sau exagerat patetic în interpretarea Irinei Ştefan, totul este pe deplin asumat şi adevărat, aspecte ce intensifică gradul de dramatism necesar acestui rol. 

Iată, aşadar, tabloul unui spectacol briliant, strălucitor care poate că nu va convinge prea mult critica de specialitate, dar pe care publicul este evident că îl iubeşte şi apreciază (dovadă stau sălile arhipline la fiecare reprezentaţie) şi cred că asta este lucrul cel mai important când vine vorba de teatru – admiraţia spectatorilor, căci ei sunt adevărat oglindă a actorilor şi a artei lor.