De-a râsu’-plânsu’

Teatrul Naţional din Bucureşti se mândreşte a fi prima scenă a ţării. Şi, cu cele mai recente premiere ale sale umplând sălile până la refuz, se dovedeşte că este adevărat. De ce? Pentru că repertoriul său cuprinde atât texte consacrate din marea literatură dramatică universală şi românească, dar şi piese noi, ale autorilor contemporani (români şi străini). În plus, numele regizorilor şi al actorilor ce performează pe scena naţionalului bucureştean reprezintă, la rândul lor, garanţii ale calităţii şi, astfel, al succesului.

Un asemenea caz îl constituie şi „Noii infractori”, una din recentele premiere desfăşurate pe scena Sălii Mari a teatrului. Textul, semnat de Edna Mazya (unul din cei mai cunoscuţi, apreciaţi şi jucaţi dramaturgi israelieni din lume), este una din cele mai acide satire sociale actuale. Deşi este prezentată ca fiind o comedie şi deşi publicul râde în hohote în anumite momente-cheie, substratul psiho-social este cu mult mai adânc şi mai însemnat şi reprezintă o adevărată provocare pentru toţi interpreţii, care trebuie să livreze aspectele comice cu multă asumare şi seriozitate. Căci subiectul piesei este unul aproape tragic, dacă stai să-l priveşti cu obiectivitate. O femeie-cap-de-familie care ar face (şi chiar face) totul pentru a-şi menţine gospodăria pe linia de plutire şi pentru a-i apăra pe cei dragi de sărăcie; un soţ nerecunoscător şi orb la eforturile nevestei de a-i oferi un trai mai bun; o mamă aparent senilă, dar care îşi recapătă, brusc, luciditatea ori de câte ori are un cuvânt de ocară pentru fiică; 2 copii aparent de succes, dar în fond rataţi; trei fete tinere de diverse condiţii sociale, nevoite să apeleze la cea mai veche meserie din lume; şi nenumăraţi clienţi ai acestora, care îşi doresc să scape din ghearele cotidianului şi al căsniciilor eşuate. Un tablou cel puţin amar şi departe de a fi comic, nu credeţi?

Şi totuşi, textul Ednei Mazya reuşeşte să scoată totul din acest con întunecat şi deprimant şi să-i dea o notă mai uşor de digerat şi mai luminoasă. Iar spectacolul naţionalului bucureştean adaugă un plus de strălucire datorită montării de excepţie şi a distribuţiei ce face onoare primei scene dramatice a României. Ion Caramitru, cel care semnează regia spectacolului, se dovedeşte a fi un rafinat observator al caracterului uman, dar şi un echilibrat creator teatral. Se observă nuanţele şi finele subtilităţi din tonurile actorilor, care sunt în mod evident creionate de regizor (era şi de aşteptat, ţinând cont de măiestria sa ca actor). Mai mult decât atât, spaţiul scenic şi costumele realiste şi de extrem bun-gust realizate de Florilena Popescu Fărcăşanu se dovedesc a ajuta demersul lui Ion Caramitru de a îndepărta orice potenţial sentiment depresiv de acest spectacol, dar, în acelaşi timp, de a apropia dramele personajelor de inimile publicului român. Căci terenul social sondat de Edna Mazya se potriveşte oricărei ţări, oricărei naţiuni, oricărui om, din orice moment. Tocmai asta şi face din „Noii infractori” o piesă şi un spectacol atât de valoroase.

Apoi, sunt actorii, aceşti minunaţi oameni care transmit mesajul textului către spectatori (şi, o!, cât de bine o fac!). Virginia Mirea, una din stelele Teatrului de Comedie, se alătură trupei de la Naţional şi preia rolul Dorinei, capul de familie adevărat al familiei Spector. O evreică puternică, hotărâtă să facă orice pentru a-şi salva familia de la o soartă mizeră, Dorina apelează la subterfugiu, minciună şi, în cele din urmă, proxenetism de lux. Interpretarea rafinată şi, în acelaşi timp, puternică a Virginiei Mirea face ca acest rol să devină (alături de Zoia din „Casa Zoikăi”) poate cea mai mare realizare artistică a sa. Timp de aproape 3 ore, actriţa se încarcă cu energie, ajungând în cele din urmă, la o explozie actoricească combinată cu o implozie a personajului – aspecte ce subliniază caracterul emoţional al acestei evoluţii scenice de neuitat. Alături de ea, Alexandrina Halic se dovedeşte a fi o a doua stea strălucitoare a distribuţiei. Deşi nu are multe replici, personajul ei (Anca, mama aparent senilă a Dorinei) este alcătuit din nuanţe care mai de care mai colorate, din gesturi şi o mimică atent gândite, dar livrate cu naturaleţe şi adevăr. Iată că eroina teatrului pentru copii este o excpeţională interpretă a unor valori umane total diferite de cele din basme şi poveşti. Andrei Finţi, în rolul lui Arie, soţul nerecunoscător al Dorinei, realizează o interpretare în care îmbină severitatea şi orgoliul tipice bărbatului subminat de soţie cu momente de fină ironie şi comic subtil, realizând un interesant portret al masculinităţii dominate şi nu dominante. Silviu Biriş şi Afrodita Androne formează cuplul disfuncţional Ylai (fiul soţilor Spector) şi Sarit (soţia lui), mereu în căutarea unei armonii conjugale aparent de neatins, rezolvate însă cu o escapadă amoroasă târzie la Paris. Dacă Silviu Biriş este deja recunoscut ca fiind un actor de o versatilitate uimitoare (demonstrează acelaşi lucru şi în scurtul, dar simpaticul rol al lui Ylai), Afrodita Androne revine în atenţia publicului printr-o creaţie actoricească de mare forţă, unind furia femeii nefericite în căsnicie cu momentele de delicateţe faţă de soţul ei. De multe ori am spus că talentul acestei actriţe a fost şi este prea puţin exploatat. Îmi amintesc cu plăcere ce creaţie excepţională a făcut din Moartea lui Ivan Turbincă şi ce bijuterie a fost rolul interpretate de ea  în „Inimă de câine”. Dar iată că de această dată, Afrodita Androne îşi poate etala talentul la adevărata intensitate. O altă actriţă puţin „exploatată” în ultimul timp este Teodora Mareş, care aici dă viaţă lui Bambi, fiica familiei Spector şi, mai târziu, complicea mamei sale într-ale proxenetismului. Până şi în primul act, în care are doar apariţii filmate (prin webcam), dar mai ales în partea a doua a spectacolului, artista transformă un rol de mică întindere într-o creaţie puternică. Cele trei prostituate ce îşi exercită meseria în casa Dorinei Spector sunt înfăţişate publicului de trei actriţe extrem de talentate: Ileana Olteanu (Naomi), care arată încă o dată că este una din marile valori ale scenei româneşti actuale, trecând cu uimitoare uşurinţă de la mamă sau femeie de familie într-un spectacol la prostituată în altul; Diana Sar (Sigal), care este una din tinerele speranţe ale teatrului şi filmului românesc şi care o dovedeşte din plin şi în acest rol; Cosmina Olariu (Miki), una din actriţele tinere de forţă ale Naţionalului bucureştean, care deja s-a făcut remarcată în „Cursa de şoareci” şi care, în „Noii infractori” subliniază calităţile sale actoriceşti. Nu în ultimul rând, acea notă burlesc-umoristică atâ de necesară este adusă de cei doi clienţi, Şimşon şi Şlomo, interpretaţi magistral de Daniel Badale (un maestru al rolurilor de compoziţie, un preferat al publicului de la Naţional şi al meu, personal – nu pot uita creaţiile sale excepţionale din „Ivan Turbincă” şi „Micul Infern”) şi foarte-experimentatul Alexandru Hasnaş (unul din ultimii reprezentanţi ai generaţiei de aur din TNB). Demni de amintit sunt şi George Piştereanu (poliţisul Haim), Mihai Verbiţchi (Un client), Aris Bănuţoiu (Tânărul), Viorel Florea (Roy), Alexandra Popescu şi Nicoleta Tase (Poliţiste), care întregesc tabloul gândit de Ion Caramitru pe textul Ednei Mazya.

În tot acest haos coitidian, în care suntem asaltaţi zilnic de ispite, de furia cu care alergăm pentru bani, de politicieni şi corupţi, spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti funcţionează atât ca o gură de aer proaspăt, cât şi ca un semnal de alarmă ce ridică întrebări serioase. Oare suntem în stare de orice pentru cei dragi? Încotro merge societatea contemporană? Ce este mai grav – să îţi laşi familia să moară de foame sau să încalci nişte reguli oarecum ridicole, dar mult mai puţin grave decât adevăratele infracţiuni, pentru a-i salva pe cei dragi? Şi, cel mai important, când vor conştientiza conducătorii că adevăratele infracţiuni nu sunt furtul unei pâini (pentru că hoţul moare de foame) sau prostituţia (care ar trebui să fie legalizată, căci este cea mai veche meserie din lume, after all), ci corupţia clasei conducătoare, instigarea la violenţă şi câte şi mai câte care se petrec azi în jurul nostru şi pe care le lăsăm să treacă fără să ne sesizăm. Aşadar, „Noii infractori” de Edna Mazya, în regia lui Ion Caramitru, reuşeşte să fie ceea ce teatrul şi-a propus întotdeauna – o oglindă dură, dar perfect reală, a lumii contemporane!

Foto credit: Florin Ghioca (fotografii preluate de pe site-ul www.tnb.ro)