Începând de astăzi, Republika Kritica deschide o nouă rubrică – „Studii independente”. Aici veți putea citi studii de teatru, muzică, spectacole, arte vizuale. Deschiderea o facem cu prima parte dintr-un studiu realizat de Tudor Sicomaș în lucrarea sa de licență – „De la tragedia antică la drama muzicală modernă. Disputa Friedrich Nietzsche – Richard Wagner”.
Lucrarea de
tinereţe a lui Richard Wagner, „Oper und Drama” („Opera şi drama” – 1851) a
fost considerată – şi încă este, de unii iubitori de muzică de operă – drept un
eseu blasfemiator la adresa unor creaţii îndrăgite şi bine înrădăcinate în
sufletele melomanilor. Scris pe când compozitorul avea 38 ani, acest lung eseu
pune în valoare atât ideile şi consideraţiile sale asupra marilor opere de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, cât
şi dorinţa sa de a reforma genul, considerat de el superficial, într-un
veritabil teatru muzical, de a întrerupe tradiţia muzicală de până atunci pe
care o vedea ca fiind superficială şi de a pregăti terenul pentru ceea ce avea
să urmeze după dispariţia lui.
„Mi-a spus
un prieten că ideile formulate de mine asupra artei ar fi fost pricină de
supărare pentru multă lume, nu atât din cauza strădaniilor mele de a descoperi
motivul pentru care creaţiile noastre de azi sunt sterpe şi lipsite de viaţă,
ci mai ales pentru încercarea mea de a descoperi în ce condiţii ele pot deveni
fecunde în viitor”.[1]
Considerate la data la care au apărut periculoase pentru istoria operei, ideile
wagneriene au fost, totuşi, foarte repede asimilate de compozitorii-discipoli
ai săi şi, astfel, criticii şi spectatorii conservatori nu au mai avut altceva
de făcut decât să asiste neputincioşi la schimbarea completă a feţei teatrului
liric aşa cum fusese cunoscut până atunci.
Pentru a
porni discuţia despre ideile teoretice ale lui Richard Wagner, trebuie spus,
mai întâi că el este cel care a creat, prin inovaţiile aduse în plan teatral şi
scenic, o punte între romantismul secolului al XIX-lea şi curentele de
avangardă ce vor urma să apară la începutul secolului al XX-lea. Mai bine spus,
compozitorul se situează exact la trecerea dintre romantism şi simbolism –
aparţinând, mai mult, acestuia din urmă prin subiectele alese pentru dramele
sale muzicale şi prin modul prin care le-a gândit din punct de vedere scenic şi
muzical. Ȋn „Opera şi drama”, Wagner porneşte de la ideea fundamentală a
teoriei sale conform căreia există două modalităţi de a gândi teatrul: tragedia
antică şi drama shakespeariană. Din ambele surse preia câteva elemente, spre a
le uni şi a crea o nouă direcţie atât în teatrul dramatic, cât şi în cel liric.
Compozitorul german considera tragedia antică elenă o operă de artă completă, o
sinteză a tuturor artelor, de fapt – ea înglobează dansul (prin ritmul
mişcărilor şi pantomima utilizate în spectacolele de gen), poezia, muzica şi
sculptura (din punct de vedere al atitudinii actorilor pe scenă). De asemenea,
ditirambul (originea textului de tragedie antică) reprezintă, la rândul său, o
sinteză: cuprinde o parte lirică (poezia) şi o parte dramatică (interpretarea).
Ȋn plus, Wagner aduce în discuţie ditirambul pentru că el consideră că explică
cel mai bine legătura fundamentală dintre muzică şi cuvânt. De la aceste
afirmaţii, el merge mai departe în a afirma că prin intermediul ditirambului,
între participanţii la actul teatral din Grecia Antică se crea o comuniune
spirituală şi, împreună, puteau lua legătură cu divinitatea – care este, de
fapt, finalitatea textelor greceşti, acel „catharsis” fără de care nu se poate
concepe termenului în sine de „tragedie antică”.
Cu privire la teatrul lui Shakespeare, compozitorul îl privea ca pe ceva aflat la polul total opus, prin faptul că textele marelui dramaturg britanic nu aveau ca finalitate uniunea cu divinul, ci punerea în valoarea a personalităţii umane complexe. La acesta, corul dispare, comentariile sunt făcute – atunci când ele există – de către bufon sau alt personaj şi se pune accent, mai ales în comedii, pe muzică, pe cântec ca formă de expresie scenică. Trebuie spus că, după teatrul shakespearian, abia opera mai este cea care încearcă şi reuşeşte, în mare măsură, să readucă în atenţia şi spiritul publicului catharsis-ul antic. Ȋn cazul teatrului liric, acesta se produce prin intermediul muzicii, aceasta fiind, însă, diferită de cea a teatrului anti grec.
Ȋn prima
parte a textului său teoretic, „Opera şi specificul muzicii”, Richard Wagner
aduce grave acuze la adresa operei care era cunoscută în perioada respectivă şi
a câtorva compozitori care, după părerea sa, au făcut foarte mari deservicii
genului: „Esenţa operei ne-a apărut ca fiind pevertită şi plină de frivolitate
atunci când nefirescul şi urâţenia ei s-au dezvăluit în toată monstruozitatea
lor dezgustătoare”[2]. El
militează încă din primele rânduri pentru un nou tip de spectacol liric, ceva
nou, ceva ce trebuie să şocheze şi să zguduie din temelii gustul publicului
care fusese, până atunci, îndrumat greşit. Ȋn demersul său, compozitorul
porneşte de la o critică a criticilor – ei fiind, de fapt, cei responsabili
pentru popularizarea unor lucrări lipsite de însemnătate şi valoare şi pentru
pervertirea cu bună-ştiinţă a ceea ce apreciau spectatorii: „Marele defect al
criticii constă, aşadar, chiar în esenţa ei. Criticul nu trăieşte în sine
nevoia chinuitoare care îl poartă pe artist către îndărătnicia plină de ardoare
cu care proclamă: «Aşa, şi nu altfel!» (...) Critică trăieşte, aşadar, din
progresul treptat, adică din permanenta adăpare a terorii”[3]. Astfel, este de datoria artistului şi, în
speţă, a lui Wagner însuşi, să îndrepte greşelile pe care ani de-a rândul le-au
făcut colegii săi de breaslă, precum şi critica de specialitate. Pentru a face
acest lucru, trebuie să se revină la originile teatrului liric, ceea ce
compozitorul şi face, făcând o analiză minuţioasă a istoriei genului, atacând
acolo unde i se pare că este necesar, pe acele personalităţi muzicale care,
prin dorinţa lor nestăvilită de a crea, au dus pe o pantă greşită opera.
Ȋn primul
rând, afirmaţia de la care porneşte privind istoria universală a operei este
aceea că „opera nu are origine istorică sau, mai bine spus, naturală. N-a
apărut din popor, ci dintr-un capriciu artistic”[4].
Ȋntr-adevăr, genul teatrului liric este o formă de artă mult mai artificială
decât cel dramatic. Acesta din urmă a apărut în urma unei nevoi pentru frumos
şi pentru exprimare estetică a unei populaţii, în timp ce opera este produsul
dorinţelor personale ale unor nobili de a fi încântaţi de un spectacol complex
şi complet şi al năzuinţelor spre creaţia totală a unor artişti mai mult sau mai
puţin înzestraţi cu talent. Nu trebuie uitat faptul că într-o compoziţie de
teatru liric cuvântul şi muzica trebuie să coexiste, să se afle pe aceeaşi
treaptă a importanţei lor în imaginea de ansamblu. Niciodată, un creator nu
trebuie, nu are voie să pună unul dintre elemente mai presus de celălalt – de
aici şi ideea lui Wagner de a prelua de a nu lăsa pe nimeni altcineva să
intervină în compoziţiile sale şi, astfel, şi-a creat singur atât partitura,
cât şi libretul. Ȋn teatrul dramatic, prima cuvântul rostit şi, astfel, muzica
nu poate avea niciodată primatul într-o operă. Muzica trebuie să completeze
textul, trebuie să fie un comentator al lui, un însoţitor şi un ghid pentru
spectator în înţelegerea acţiunii desfăşurate pe scenă. „Eroarea în genul numit
operă porneşte de la felul în care un mijloc de expresie (muzica) a fost
transformat în scop, în timp ce scopul expresiei (drama) a fost transformat în
mijloc”[5].
Comentarii
Trimiteți un comentariu