Treceți la conținutul principal

Berliner leben


Intotdeauna mi-au placut calatoriile. Inca de mic, simteam un fior pe sirea spinarii ori de cate ori trebuia sa plec, alaturi de bunica ori mama ori chiar singur intr-o excursie sau in vacanta. Si acum  mi se umezesc ochii amintindu-mi de zilele de iunie cand incepeam sa pregatesc bagajele cu 2-3 zile inainte de plecare, cand imi asezam cu grija hainutele spalate de bunica la mana intr-o valiza maro-inchis pe care, mai apoi, o caram cu mandrie si asupra de masura spre portbagajului Daciei 1300 care ne astepta in spatele blocului. Nici nu mai conta ca uneori valiza era mai mare si mai grea decat mine. Conta numai faptul ca plecam, ca ma indreptam spre necunoscut, spre o noua aventura care ma astepta dincolo de Bucuresti. De fapt, acum imi dau seama ca oricat de mult as iubi orasul in care m-am nascut si in care traiesc, totusi parca am avut mereu dorinta asta de a pleca de aici, de a vedea si simti alte si alte locuri. Ca si cum niciodata nu m-am identificat complet cu locurile mele natale.

Peste cativa ani, cand excursiile din tara s-au transformat in calatorii peste hotare, mi-am dat seama ca nu doar Bucurestiul ma strange, ci chiar Romania insasi. Chiar si acum (sau, mai degraba, acum mai mult decat niciodata) simt ca Valahia nu a fost niciodata tara mea, cu adevarat, pana in maduva oaselor. Oricat as fi incercat si incerc, nu simt nici macar o urma de patriotism. Dimpotriva, pot spune cu mana pe inima ca intotdeauna m-am simtit acasa la Londra, Paris, Viena sau Budapesta. Si, nu...nu e vorba de nivelul ridicat de trai sau de gradul de civilizatie al marilor orase. E vorba, pur si simplu, ca de fiecare data cand ajung dincolo, in Occident, apare un sentiment care ma face sa ma gandesc ca eu deja am fost in locurile alea, ca am trait acolo si inainte. Poate asa se explica si faptul ca odata ajuns intr-o capitala de dincolo, incep sa ma descurc foarte repede, ca si cum nu e prima oara cand strabat orasul respectiv. Ciudat...foarte straniu si ciudat.


Asa s-a intamplat si cu Berlin, una din capitalele europene in care nu mai fusesem pana acum cateva zile. Si ce capitala! Si ce experienta! Din toate punctele de vedere. Stiam deja ca germanii au punctualitatea in sange (mai fusesem in copilarie la Munchen si Nurenberg), asa ca nu m-a mirat sa vad ca totul merge ca un ceas elvetian din acest punct de vedere. Ceea ce m-a uimit si impresionat, insa, a fost curatenia luna de pe strazile Berlinului (si sa tinem cont ca vorbim de una din cele mai mari capitale ale Europei si ale lumii) si lejeritatea cu care se circula, atat pe carosabil, cat si in mijloacele de transport. De altfel, marimea geografica, dar numarul totusi redus de populatie in comparatie cu suprafata teritoriala contribuie din plin la acest climat aerisit, unde aglomeratia e un termen oarecum strain. Chiar si cu prezenta miilor de turisti, capitala Germaniei este un loc unde te poti plimba lejer, fara teama de a fi lovit, calcat in picioare sau inghesuit in autobuz.



Nu pot sa trec cu vederea nici atractiile principale pe care le-am vizitat si care mi-au ramas lipite de suflet. Insula Muzeelor, desigur - poate unul din cele mai mari si interesante complexe muzeale de pe batranul continent - cu highlights-uri ca Pergamon Museum, Neues Museum si Bode Museum - a fost prima oprire.  Nu cred ca voi putea uita vreodata triumfala poarta a zeitei Ishtar sau intrarea monumentala in Piata din Milet (doua edificii reconstruite in marime naturala in interiorul Muzeului Pergamon, aceasta oaza babilo-asiriana, unde istoria te pandeste dupa fiecare colt). Iar incursiunea in lumea mumiilor si a zeilor din Egipt din Neues Museum se alatura experientelor asemanatoare de la Luvrul parizian si de la The British Museum din Londra.

Cu toate ca poate parea superficiala, nu pot sa uit nici vizita la Berliner Zoologischer Garten (pe scurt, Zoo Berlin), cea mai veche gradina zoologica din Germania si cea care are cea mai mare diversitate de specii din lume. 

De ce am spus superficial? Pentru ca, in comparatie cu vizitele unor mari muzee sau monumente, o plimbare la Zoo nu pare ceva iesit din comun. Insa eu sunt de parere ca atunci cand vezi cum sunt tratate animalele respective, poti sa-ti dai seama cu usurinta de caracterul si tipologiile oamenilor dintr-un anumit loc. Si trebuie sa spun ca m-am bucurat sa vad ca Zoo-ul berlinez isi respecta locuitorii necuvantatori, oferindu-le spatii generoase si renuntand la ideea de garduri in favoarea unor santuri imense, care le permite animalelor sa se bucure de o anumita libertate si care ii protejeaza pe vizitatori de posibilele izbucniri instinctuale ale acestora.


Si, desi reprezinta o parte mai sumbra a Berlinului, aleg sa inchid cu doua monumente cutremuratoare: Memorialul Everilor Ucisi in Europa, o creatie arhitectonica uriasa realizata de arhitectul vizionar american Peter Eisenman, constituita din 2711 pietre de beton pe o suprafata de 19.000 de metri patrati. Un imens labirint prin care te pierzi si in interiorul caruia trebuie sa meditezi la viata labirintica si fara scapare de care au avut parte evreii de-a lungul timpului. Last, but not least, arhi-cunoscutul Zid al Berlinului a fost monumentul cu care am incheiat vizita scurta, dar puternica a capitalei Germaniei. Sa vezi chiar si numai fundatiile unei bucati mici a granitei care despartea Germania si Europa in doua a fost o experienta care m-a miscat profund, facandu-ma sa analizez situatia politica actuala mai mult sau mai putin luminoasa atat pentru batranul continent, cat si pentru tara noastra. Din fericire, metroul berlinez nu m-a lasat sa raman in aceasta groapa intunecata a depresiei, oferindu-mi in schimb intalnirea cu muzica si divertismentul stradal, prin intermediul a trei tineri muzicieni foarte talentati care, la flaut, violoncel si clape, incantau trecatorii grabiti.


All in all, Berlin a fost acum adaugat automat pe lista oraselor unde m-am simtit ca acasa si unde imi doresc cu ardoare sa revin. Chiar daca nu a surclasat Londra, care va ramane mereu pe locul 1 in inima si viata mea, capitala germana are acel farmec special, constituit din mixul de lume americana si europeana, pastrand si un iz specific nemtesc pe care nu il intalnesti la alte popoare ale mapamondului.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Lansarea romanului Istoria apelor semnat de Maja Lunde, autoarea bestsellerului Istoria albinelor

Hipnotic, emoționant, inspirator,  Istoria apelor , un nou roman semnat de Maja Lunde, marea revelație a literaturii norvegiene, a apărut în această toamnă în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Ivonei Berceanu. Asemenea bestsellerului internațional  Istoria albinelor ,  Istoria apelor  se concentrează asupra puterii naturii și a spiritului uman.   •   Urmăriți lansarea live, pe Facebook , miercuri 28 octombrie, de la ora 19.30. Participă: Dana Pîrvan, Cristina Stănciulescu, Marius Constantinescu. Moderator: Denisa Comănescu. Înregistrarea evenimentului va fi disponibilă ulterior pe  canalul YouTube Humanitas .   •   În fiordurile înghețate ale Norvegiei de azi, a căror frumusețe sălbatică este mutilată de lăcomia omului, sau în Europa viitorului, deșertificată, devastată de războaiele purtate pentru cea mai prețioasă resursă a vieții, apa este cea care hotărăște destine și reconfigurează harta lumii. 2017. Signe a crescut în Norvegia, într-un peisa

"Sorry", online live de la Teatrul Bulandra!

Bulandra continuă seria difuzărilor în regim live streaming. 📆 În această seară, de la ora 19.00, SORRY de Aleksandr Galin, în regia lui Yuri Kordonsky. O tulburătoare poveste de dragoste, o reîntâlnire după 20 de ani, în care speranţele şi deziluziile lasă loc unui dialog de un dramatism consistent, într-o Rusie ce anulează orice formă de libertate. 🎭 Distribuţia: Mariana Mihuț (Inna Rassadina) Ion Caramitru (Iuri Zvonariov) 🎭 Scenografia: Nina Brumuşilă 📷 Fotografii de Cosmin Ardeleanu ______________________ 🎤 Yuri Kordonsky: ”Iubesc oamenii. Iubesc viaţa, şi în frumuseţe, şi în urâţenie. Există o parte frumoasă a vieţii, clipa care trece. Faptul că ea trece, asta o face frumoasă. Cred că şi de asta teatrul e viu. Teatrul e clipa care trece. La film, poţi să vezi aceeaşi imagine o dată, de două ori, de o sută de ori, asculţi muzică şi poţi să repeţi aceeaşi piesă, dar la teatru, clipa nu se repetă niciodată. Stai în sală, vezi ceva şi realizezi că nu se va mai repeta nicio

Tandreţea magnoliilor de oţel

Robert Harling. Poate numele nu vă spune prea multe. „Steel Magnolias” („Magnolii de oţel”). Deja sună cunoscut, nu? Este titlul piesei de teatru scrisă de dramaturgul american şi adaptată de nenumărate ori pentru marele ecran, televiziune şi radio. De ce a avut un asemenea succes acest text? Nu este oare doar o poveste ca oricare alta? Poate da, poate nu... Pentru că ceea ce reuşeşte Robert Harling să facă este mai mult decât să nareze întâmplări obişnuite din viaţa unor femei din Louisiana. El vorbeşte despre cu totul altceva în piesa lui, aducând în prim-plan transformările prin care trece orice femeie, în momentul când este pusă faţă în faţă cu fapte de viaţă. Dramaturgul reuşeşte, astfel, să contureze portretele puternice ale unor femei (mame, bunici, soţii şi, cel mai important, prietene) care devin caractere general valabile în orice timp, în orice spaţiu social-cultural, şi care demonstrează că feminitatea poate să împletească puterea de oţel cu tandreţea şi delicateţea florilo