Treceți la conținutul principal

Din arhivele personale - La ceas aniversar: Mihai Malaimare

Din arhivele personale

Ne amintim de spectacole care s-au jucat cu ani in urma. Ne amintim de postari de pe bloguri de mult disparute. Le adunam, incetul cu incetul, sub un singur acoperis - REPUBLIKA KRITICA. Si astfel se naste o noua rubrica - Din arhivele personale.


In urma cu aproape patru ani, am descoperit un teatru. Un teatru nou pentru mine, la acea vreme. Un teatru altfel, un teatru foarte special. Un teatru care avea si are o directie precisa si bine clarificata (asa cum rar se mai intampla in ziua de astazi in teatrul romanesc). Un teatru care de atunci s-a adaugat sufletului meu. Teatrul Masca. Multa lume il denumeste fie teatru de cartier sau de nisa. Eu prefer sa spun ca este un loc special, un loc unde se creeaza in continuu, unde se face si altceva decat vedem pe scenele obisnuite bucurestene si romanesti. Teatrul Masca a avut curajul inca de la inceput sa se intoarca impotriva curentului si sa realizeze capodopere ale unui gen putin exploatat in Romania: teatrul non-verbal, teatrul de gest. In ultimii ani, pe langa acest tip de spectacole, Masca si-a dezvoltat o noua "aripa" culturala si anume cea a statuilor vivante, o alta forma teatrala privita oarecum straniu la noi.
Ei bine, toate aceste lucruri enumerate mai sus nu ar fi putut fi posibile fara initiativa si munca zilnica a unui om, a unui artist desavarsit - Mihai Malaimare. Si astazi este o zi speciala. Pentru ca astazi avem ocazia sa ne aratam si noi, publicul, recunostinta fata de realizarile artistice ale lui Mihai Malaimare. Astazi ii spunem La Multi Ani, ii dorim multa sanatate si putere de munca spre a duce mai departe ceea ce a inceput.

Desigur, de-a lungul timpului s-a ciocnit deseori de batjocura unor presupusi oameni de teatru, care, in fond, nu au fost decat plini de invidia celui neputincios si au incercat sa puna bete in roate omului Mihai Malaimare. Dar omul Mihai Malaimare si-a unit fortele cu artistul Mihai Malaimare si, impreuna, au mers mai departe indiferent de conditiile de lucru si de piedicile puse de altii. La inceput, pierzandu-si sediul initial, actorii alaturi de maestrul lor au declansat o greva, au jucat in strada, au jucat peste tot, dovedindu-se foarte adaptabili oricaror conditii. Dupa ce, in final, a triumfat si a reusit sa devina un teatru de stat, institutionalizat, Masca a inceput sa infloreasca mai mult ca niciodata. Mihai Malaimare a adus numerosi creatori intre zidurile teatrului fondat de el. A creat festivaluri, precum "Masti europene la Masca" si "Festivalul International de Statui Vivante" (care, apropos, se afla in topul manifestarilor de gen din lume). A permis, de asemenea, studentilor si celor pasionati de teatru sa se intalneasca cu mari artisti ai secolelor XX si XXI - Michele Modesto Casarin (regizor italian, specialist in commedia dell'arte), Stefano Perocco (celebru creator de masti venetiene de commedia dell'arte), Jozef Szajna (unul dintre cei mai mari regizori de teatru ai lumii), elevi ai scolii de teatru gestual Jacques Lecocq. Si multi multi altii.

Pe langa asidua munca de manager teatral, Mihai Malaimare si-a desfasurat, in paralel, si activitatea de regizor si actor, pe care o realizeaza cu atata maiestrie. Personal, am urmarit evolutia si creatiile acestui actor inca de mic copil. Din pacate, doar prin intermediul televiziunii, am luat contact cu roluri realizate de Mihai Malaimare inca din tinerete. Si nu mi-e rusine sa recunosc ca in momentele in care am cochetat cu actoria, in scoala generala si liceu, am incercat deseori sa ii imit stilul de joc (si nu doar datorita fascinatiei pe care o exercita asupra mea, dar si prin faptul ca mimica sa si toata gestica imprima personajelor un comic aparte, nefortat, neexagerat si firesc). Iata, deci o alta caracteristica pe care o admir la Mihai Malaimare: este un actor de scoala veche, clasica, dar care a reusit sa scape de patima falsului si a declamatiei inutile pe care o propovaduiau actorii din alte vremuri. El a reusit mereu, chiar din tinerete, sa etaleze o simplitate si o naturalete a jocului dezarmante. Nu este de mirare ca a fost de la inceput actor la Teatrul National din Bucuresti si ca a fost apreciat de Radu Beligan, directorul institutiei. Nu voi uita niciodata emotia de a fi partas la spectacolul legendar deja "Actorul". Un spectacol care m-a facut sa vad altfel munca actorului, sa inteleg mai bine tipul de teatru realizat de Mihai Malaimare si de Teatrul Masca. Un spectacol care a transmis bucuria de a juca, de a fi pe scena si de a povesti spectatorilor.
Apoi, dupa cum spuneam deja, m-am si ne-am intalnit si cu regizorul Mihai Malaimare. Prin montari ca "Militarul fanfaron", "Comedia erorilor", "Flecarelile femeilor", "Romeo si Julieta", "Ulciorul sfaramat" si, cel mai recent, "Zidul". Am reusit sa observ, cu fiecare spectacol regizat de domnia sa, o alta fateta a regizorului. A stiut de fiecare data sa imbine mecanismele comice cu dramaticul si, uneori, chiar cu tragicul. Ma gandesc aici la celebrul spectacol "Oglinda" (de care imi este atata dor), care m-a marcat si mi-a modificat felul de a privi teatrul gestual. Ma gandesc, de asemenea, la "Romeo si Julieta", o realizare unica in teatrul romanesc. Sa montezi Shakespeare aproape fara nicio vorba, bazandu-te doar pe miscare, muzica si emotie este o incercare cel putin temerara, dar pe care Mihai Malaimare a transformat-o, din nou, intr-un triumf. Nu in ultimul rand, cea mai recenta productie a sa, "Zidul" starneste foarte multe reactii pozitive din partea publicului si a spectatorilor avizati. Creat ca un adevarat eseu teatral, "Zidul" nu este doar un tablou vivant. Este mult mai mult decat atat. Este sentiment, este emotie impinsa la paroxism. Vorbeste atat de frumos si tulburator despre viata, moarte, obstacole, ziduri, despartire, ura, teama. Este un spectacol ce merita sa fie impins cat mai in fata pe scena romaneasca, pentru a fi vazut si cunoscut de cat mai multa lume. Sper eu ca UNITER-ul va crea un premiu special pentru acest gen de teatru pe care il face Mihai Malaimare, alaturi de Teatrul Masca.

In final, nu pot decat sa spun din nou: LA MULTI ANI, Maestre Mihai Malaimare. Noi, umilii spectatori, va transmitem gandurile noastre bune si ne dorim sa vedem multe alte spectacole create de domnia voastra. Si sa va vedem mai des si in postura de actor. Chapeau, Maitre!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tandreţea magnoliilor de oţel

Robert Harling. Poate numele nu vă spune prea multe. „Steel Magnolias” („Magnolii de oţel”). Deja sună cunoscut, nu? Este titlul piesei de teatru scrisă de dramaturgul american şi adaptată de nenumărate ori pentru marele ecran, televiziune şi radio. De ce a avut un asemenea succes acest text? Nu este oare doar o poveste ca oricare alta? Poate da, poate nu... Pentru că ceea ce reuşeşte Robert Harling să facă este mai mult decât să nareze întâmplări obişnuite din viaţa unor femei din Louisiana. El vorbeşte despre cu totul altceva în piesa lui, aducând în prim-plan transformările prin care trece orice femeie, în momentul când este pusă faţă în faţă cu fapte de viaţă. Dramaturgul reuşeşte, astfel, să contureze portretele puternice ale unor femei (mame, bunici, soţii şi, cel mai important, prietene) care devin caractere general valabile în orice timp, în orice spaţiu social-cultural, şi care demonstrează că feminitatea poate să împletească puterea de oţel cu tandreţea şi delicateţea florilo

O călătorie virtuală magică

Traversăm vremuri grele. Pentru unii chiar vremuri cumplite ori tragice. Lumea este speriată, panicată, izolată, lipsită aparent de iubire şi de apropierea fizică (ce pentru unii contează atât de mult). Ne este teamă să ne atingem, să ne îmbrăţişăm. Şi totuşi, nu trebuie să uităm că suntem oameni, cu o conştiinţă, cu un suflet, cu inimi calde ce bat în fiecare piept. Să nu uităm că dragostea şi solidaritatea sunt cele două aspecte care ne pot salva atât psihic cât şi fizic din cele mai grele încercări şi care ne pot duce mai departe spre un tărâm magic, unde suntem cu adevărat ocrotiţi de toate relele. Unul din mijloacele prin care ne putem face spiritul să continue să trăiască şi să primească hrană este arta. Arta, atât de hulită şi lăudată, în acelaşi timp. Arta, care te ridică, care îţi pune oglinda propriului suflet în faţă, care îţi adresează întrebări mai mult sau mai puţin retorice. Momentele acestea care ne supun răbdarea şi empatia la teste extreme, pot fi trecute mai uş

De-a râsu’-plânsu’

Teatrul Naţional din Bucureşti se mândreşte a fi prima scenă a ţării. Şi, cu cele mai recente premiere ale sale umplând sălile până la refuz, se dovedeşte că este adevărat. De ce? Pentru că repertoriul său cuprinde atât texte consacrate din marea literatură dramatică universală şi românească, dar şi piese noi, ale autorilor contemporani (români şi străini). În plus, numele regizorilor şi al actorilor ce performează pe scena naţionalului bucureştean reprezintă, la rândul lor, garanţii ale calităţii şi, astfel, al succesului. Un asemenea caz îl constituie şi „Noii infractori”, una din recentele premiere desfăşurate pe scena Sălii Mari a teatrului. Textul, semnat de Edna Mazya (unul din cei mai cunoscuţi, apreciaţi şi jucaţi dramaturgi israelieni din lume), este una din cele mai acide satire sociale actuale. Deşi este prezentată ca fiind o comedie şi deşi publicul râde în hohote în anumite momente-cheie, substratul psiho-social este cu mult mai adânc şi mai însemnat şi rep