De ce?

În ultima perioadă citesc tot mai multe ştiri legate de instituţiile de cultură din România. Şi nu, nu sunt ştiri pozitive. Văd numai menţionări de abuzuri de putere, de corupţie la nivel managerial, de furturi, de demiteri frauduloase ale unor artişti, de angajarea suspectă a altora. Şi nu pot decât să stau, precum gânditorul de Hamangia, şi să mă-întreb „De ce?”...

De ce oare românul acţionează mereu numai în interes propriu? De ce nu mai văd exemple de generozitate în artă (şi nu numai)? Desigur, există şi excepţiile care întăresc regula. Dar sunt din ce în ce mai puţine. Şi sunt şi din ce în ce mai rar vizibile. Bineînţeles, aici este şi vina presei, poate, care scoate în evidenţă numai aspectele negative uitând uneori şi de acele 2-3 cazuri în care se face bine. Şi totuşi... E bine să afle şi publicul despre lucrurile urâte care se petrec în spatele scenei, uneori chiar pe banii noştri, bani publici. Pentru că vorbim aici de instituţii de stat, aflate (unele) sub tutela Ministerului Culturii sau (altele) sub cea a diverselor primării ori consilii locale.

Poate că nu e bine doar să stau (ori să stăm), să privim, să ne întrebăm, să ne revoltăm verbal sau în scris, dar să nu facem nimic concret. Dar haideţi să şi recunoaştem că este foarte greu să acţionăm în condiţiile unui stat care este el însuşi corupt, în care puterea însăşi nu mişcă un deget decât pentru a-şi oferi sie însuşi beneficii (doar materiale, nicidecum pe plan spiritual). Şi atunci, mă şi vă întreb, ce-am putea face noi, ăştia micii şi slabii, împotriva unor organe şi organisme deficitare, dar cu atâta forţă economică, politică, socială? Putem face... Nu multe, dar destul cât să încercăm să-i trezim la realitate pe cei competenţi care par a dormita sau a fi întorşi cu spatele de la adevăratele probleme. Şi putem face acest lucru vorbind, scriind, strigând nedreptăţile care se petrec în cultura românească. Căci, un popor fără cultură e un popor uşor de manipulat, aşa cum spunea Immanuel Kant cândva.

Aşadar, continui să mă întreb (şi să subliniez, cu această ocazie) de ce oare de fiecare dată când se schimbă managementul unei instituţii de cultură trebuie să se şteargă cu buretele tot ce s-a făcut de direcţiunea anterioară? De ce nu pot exista manageri deschişi la suflet şi la minte care să pună în balanţă pozitivul şi negativul, pentru a elimina ceea ce nu e benefic, nedistrugând părţile bune? Am văzut nenumărate cazuri în care spectacole foarte bine făcute, cu succes la public şi la critică, au fost casate doar din ambiţiile personale ale unor directori care au vrut să schimbe totul şi care, de cele mai multe ori, au făcut mai mult rău decât bine. De ce această ambiţie şi mândrie prosteşti de a dărâma ceea ce s-a făcut de cel de dinainte? Am observat că asta este o caracteristică fundamentală a românului ajuns la putere (indiferent de tipul acesteia şi de domeniu). Da, suntem un popor în general blând, supus şi umil faţă de „cotropitori”, de străini, dar suntem extrem de distrugători  faţă de noi înşine, faţă de conaţionalii noştri.

Întorcându-mă la ştirile negative de care vorbeam la început, nu pot decât să spun că mă doare să aud numele unor persoane faţă de care aveam o oarecare stimă, un anumit respect, ajunse în poziţii negative din cauza unor decizii complet eronate şi de-andoaselea pe care le-au luat (şi pe care nu mi le explic şi care, de se dovedesc adevărate, mă vor face să îmi pierd orice urmă de admiraţie pentru respectivele persoane). Într-o societate românească utopică, un Minister al Culturii capabil ar trebui să se sesizeze de la primele semnale de nereguli în aceste instituţii şi să purceadă la o „purificare” practică şi imediată. În trista realitate actuală autohtonă, nu putem decât să citim zilnic încă o ştire şi încă o ştire legată de artişti chinuiţi, de ndreptăţi cu duiumul...şi să sperăm la o rezolvare cât mai rapidă şi corectă. Şi între timp, dacă ne dorim cu adevărat, putem şi noi să ne facem auzite opinioarele şi vocişoarele, aşa mici şi neînsemnate cum sunt. Să nu ne lăsăm, zic. Să luptăm cât de mult ne este permis. Şi să ne facem auziţi. Că doar-doar om răzbate la lumină, vorba lui Marin Sorescu.