Strălucirea reînviată a Asiriei verdiene

9 martie 1842. Milano. Teatro alla Scala. Premiera unei opere ce va deveni una din cele mai iubite şi cunoscute creaţii verdiene din toate timpurile – Nabucco. Un vehicul pentru unele din cele mai melodioase bucăţi muzicale compuse de Giuseppe Verdi, adevărate şlagăre pe care oamenii acum aproape că le au înscrise în codul genetic, pe care le auzi pentru prima oară, dar ai senzaţia că le-ai mai ascultat undeva, cândva. Astfel stă scrisă istoria pentru această capodoperă verdiană ce-şi are sursa în Vechiul Testament şi în legenda regelui asirian Neuchadnezzar (sau Nabuccodonosor), cuceritorul Israelului, distrugătorul Templului din Ierusalim, înlănţuitorul poporului evreu şi, totodată, monarhul căruia se revelează adevărul divin monoteist.

Nabucco are o istorie spectaologică bogată în România. La Bucureşti încă se mai reprezintă montarea imaginată de maestrul Jean Rânzescu în urmă cu câteva decenii. Dacă scenografia şi costumele ar merita o reîmprospătare coloristică şi stilistică, ideile mişcării scenice şi ale regiei în sine rămân încă valabile, căci Nabucco nu este o operă căreia să i se potrivească cu uşurinţă o montarea prea modernă, fiind vorba de un subiect istoric autentic care îşi are locul său bine definit în cronologia universală. Iată, aşadar, că şi Opera Naţională Română din Cluj-Napoca păstrează plasarea temporală fidelă creaţiei verdiene. Nu pot să spun că am văzut o regie foarte inspirată şi originală, însă scenografia şi costumele luxuriante şi excepţionale ale Lilianei Moraru, precum şi luminile adăugate de regizorul Ina Hudea au reuşit să compenseze pentru tot ceea punerii în scenă îi lipsea. Desigur, Nabucco este traversat de o anume imobilitate scenică determinată de acţiunile statice şi de muzică care, deşi este melodioasă, nu dă posibilitatea unei mişcări prea complexă a interpreţilor şi corului. Poate tocmai de aceea, toate montările pe care le-am urmărit până acum au făcut uz de un decor greu, plin, care să umple scena şi de momente coregrafice mai mult sau mai puţin inspirate – toate acestea pentru a compensa lipsa de mişcare a soliştilor şi a membrilor corului.

Aşa cum amintit deja, montarea semnată de Ina Hudea la Opera clujeană, se foloseşte din plin de opulenţa caracteristică Asiriei şi Babilonului străvechi, opulenţă oglindită maiestuos în costumele greoaie, dar de bun gust, ce prin culorile folosite reuşesc să ilustreze şi caracteristicile personajelor care le îmbracă. Aşadar, roşul intens va fi regăsit din abundenţă în rochiile principesei-sclave Abigaille, subliniind furia, frustrarea şi setea de sânge, violetul regal şi albastrul divin se regăsesc în costumele preotului-profet Zaccaria şi ale regelui însuşi Nabucco, spre a întări prezenţa divinităţii unice, salvatoare şi făcătoare de minuni.

Din punct de vedere interpretativ, distribuţia spectacolului din 7 februarie 2020 a fost una de-a dreptul stelară. Privind şi ascultând asemenea artişti remarcabili am uitat timp de 2 ore şi jumătate că mă aflu în România, această ţară a valorilor nerecunoscute, a talentelor uitate de „mai-marii” statului şi a imposturii semi-docţilor. Direcţiunea Operei din Cluj-Napoca a înţeles ce înseamnă să inviţi într-un spectacol de asemenea anvergură solişti de calitate, atât din punct de vedere vocal, cât şi actoricesc. În primul rând, Lucian Petrean, cel care i-a dat viaţă regelui Nabuccodonosor, a făcut-o, ca de fiecare dată, demonstrând o măiestrie a cântului cum nu auzi pe majoritatea scenelor româneşti (nu degeaba este adeseori invitat să interpreteze marile roluri de bariton în teatrele lirice de peste hotare). Forţa vocii, dar şi melodicitatea ei, precum şi timbrul special şi unic (pe care l-aş recunoaşte oriunde şi oricând – caracteristică pe care am întâlnit-o doar la marii Herlea, Bruson ori Zancanaro) fac din Lucian Petrean un interpret ideal pentru rolul titular din Nabucco. Am avut plăcerea de a-l audia şi viziona şi în alte creaţii verdiene, precum Rigoletto, Il Trovatore şi Un ballo in maschera şi pot afirma fără reţineri că este unul din cei mai însemnaţi interpreţi verdieni ai zilelor noastre. Pe lângă darul vocal deosebit, Lucian Petrean a insuflat personajului său determinare, dublată de sensibilitatea şi blândeţea necesare unor scene precum rugăciunea din deschiderea actului 4 (care, trebuie să recunosc, nu m-a mai emoţionat astfel de când am audiat o înregistrare cu Piero Cappuccilli).

În rolul Abigaille, unic în repertoriul liric pentru soprane, rol aclamat şi hulit, deopotrivă, rol acuzat de a fi distrus voci, dar şi aplaudat că a scos la iveală talente nebănuite, a evoluat cu brio soprana Alice Lopez. Bucuria de a fi descoperit o soprană lirico-spintă cum de foarte mult nu am mai auzit live a fost dublată şi de faptul că Abigaille este rolul cu care interpreta a debutat în teatrul liric profesionist (chiat la Cluj şi nu mai departe de anul 2018). Şi când ne gândim că rolul a fost abordat cu adevărat succes doar de nume precum Maria Callas, Ghena Dimitrova, Maria Guleghina sau Liudmila Monastyrska, atunci debutul acesta sună cu atât mai important şi mai strălucitor. Verdi a compus partitura pentru regina-sclavă având în vedere potenţialul vocal al marii Giuseppina Strepponi (care i-a devenit şi soţie compozitorului italian). Aşa cum se ştie prea bine, vocile secolului al XIX-lea erau complet diferite faţă de cele de astăzi, aşadar şi modul de a cânta se diferenţiază enorm. Poate tocmai de aceea un rol ca Abigaille pare atât de dificil în prezent. Aşadar, prestaţia excepţională a sopranei Alice Lopez nu poate fi decât admirată. Îmi amintesc cu mare plăcere de marea arie din actul al 2-lea, caracterizată de o combinaţie între o voce metalică, bine controlată, şi un timbru catifelat, blând (în pasajele sensibile); apoi, au fost agilităţile redate exact cum le-a scris Verdi în recitativ (cu menţiunea că este prima soprană pe care o aud să facă live saltul din acut în grav din finalul recitativului atât de bine şi de legat). Apoi, cabaletta aceea cu o ţesătură densă, în care s-au evidenţia calităţile de coloratură dramatică (mai ales în a doua parte, unde maestrul David Crescenzi a adăugat câte ceva în plus, profitând de lejeritatea vocală şi de forţa interpretei). În plus, în ansamblurile de mare forţă din finalurile de acte 1 şi 2, vocea sa a plutit cu uşurinţă peste puternica orchestră, ceea ce subliniază încă odată calităţile vocale ale sopranei. Dar ceea ce am admirat la evoluţia artistică a Alicei Lopez a fost nu doar vocea, care este indiscutabil un atu de netăgăduit al scenei lirice româneşti actuale, dar şi prezenţa scenică, jocul, mimica feţei, privirea, modul în care a rostit mai apăsat anumite replici – toate acestea m-au convins că Abigaille este un rol special şi că, mai ales, personajul a fost atât de prost înţeles până acum. Am descoperit o femeie, cu aspectele ei pozitive, cu o oarecare sensibilitate, un copil abandonat şi nedorit de nimeni, care îşi creează un zid de piatră, furie şi sete de răzbunare. Iată, deci, cum un solist nou poate aduce noi interpretări nebănuite unui rol fixat în memoria colectivă într-un anumit tipar.

Alături de cei doi, trebuie să menţionez încă trei artişti de excepţie din distribuţia spectacolului clujean. Basul Petru Burcă a fost un Zaccaria corect, chiar strălucitor în anumite momente, în special în frumoasa arie din actul al doilea, „Vieni, o Levita” şi în profeţia din actul al treilea, „Sperate, o figli!”. Profunzimile vocii, precum şi registrul acut destul de puternic au făcut ca prestaţia basului să fie una demnă de memorat. Andrada Roşu, una din cele mai importante mezzosoprane românce ale momentului, a fost o Fenena exemplară. Deşi rolul este de scurtă întindere, nicidecum de talia unei Azucena sau Amneris, solista şi-a etalat vocea deosebită, care îmbină atât de frumos registrul grav şi mediu puternic cu acutele catifelate şi atacate în forţă. Aceste aspecte, alăturate unui joc convingător, a reuşit să scoată din umbră un rol căruia Verdi nu i-a acordat atenţia pe care cred că ar fi meritat-o fiica unui rege. Nu în cele din urmă, Cristian Mogoşan a fost Ismaele, tânărul general evreu îndrăgostit de Fenena. Asemănător cu personajul acesteia din urmă, nici Ismaele nu este unul din marile personaje pentru tenor din repertoriul verdian. Cu toate acestea, necesită un interpret cu forţă, în special pentru anasmblurile atât de stufoase din punct de vedere sonor. Iar Cristian Mogoşan s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, precum şi la nivelul colegilor lui de distribuţie. Oana Trâmbiţaş (Anna), Cristian Hodrea (Marele Preot al lui Baal) şi Florin Pop (Abdallo) au întregit frumos o distribuţie de zile mari, pe care o voi păstra în suflet mult timp de-acum încolo.

Orchestra Operei clujene a fost condusă cu asupra de măsură de bagheta maestrului Adrian Morar, care a ştiut să dozeze foarte bine sunetul provenit din fosă, astfel încât să nu acopere vocile soliştilor, dar scoţând în evidenţă, totuşi, şi rolul orchestral creat de Verdi. O altă serie de aplauze merg spre corul instituţiei, condus de maestrul Corneliu Felecan, care a interpretat exemplar paginile de mare forţă dramatică. Nu voi comenta coregrafia mult prea simplistă şi lipsită de imaginaţie şi strălucire a lui Marius Toda. Destul că ea a existat, în slaba încercare de a compensa lipsa de mobilitate a corului şi personajelor. Pe de altă parte, am apreciat câteva imagini de efect, precum intrarea fecioarelor şi poziţionarea lor din timpul primului moment coral, „Gli avredi festivi”, dar şi utilizarea cu efectul scontat a proiecţiilor care au contribuit destul de mult la creionarea diverselor spaţii scenografice. Aşadar, Nabucco, la Opera Naţională Română din Cluj-Napoca – un spectacol frumos, corect, pe care vă îndemn să îl vedeţi, dacă aveţi ocazia. Şi, bineînţeles, ori de câte ori descoperiţi unul din numele celor amintiţi mai sus, nu ezitaţi să vă cumpăraţi un bilet pentru a le admira talentul şi pentru a le aplauda evoluţiile artistice.

Dirijor: Adrian Morar
Regia artistică: Ina Hudea (invitată)
Scenografia: Liliana Moraru (invitată)
Mişcarea scenică, Coregrafia: Marius Toda

Nabucco: Lucian Petrean (invitat)
Ismaele: Cristian Mogoșan
Zaccaria: Petru Burcă
Abigaille: Alice Lopez (invitată)
Fenena: Andrada Roșu
Marele Preot: Cristian Hodrea
Abdallo: Florin Pop
Anna: Oana Trîmbițaș (debut)

Orchestra, Corul și Ansamblul de balet al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca

Dirijor cor: Corneliu Felecan
Asistenţă regie artistică: Alina Simona Nistor
Regie scenă culise: Cristina Albu \ Alina Simona Nistor

Fotografii preluate de pe site-ul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca şi de pe pagina de Facebook a instituţiei