Artă și ratare în Dublin

Zâmbește!, de Roddy Doyle

Editura Humanitas, București, 2020

Traducere: Irina Horea

Nu știu de ce nu m-am putut desprinde de romanul ăsta. Dacă îmi spunea cineva acum un an că voi citi așa ceva, aș fi zis că-i nebun - nu e deloc genul meu de literatură. Și totuși... nu am putut să-l las din mână. Pentru că e scris într-un mare fel, pentru că ridică niște întrebări și pune niște probleme care sunt universal valabile. Ceea ce face din el o operă ce se poate clasiciza cu ușurință. OK, nu e o capodoperă. OK, e dur; actually, e foarte dur. E plin de imagini de-a dreptul dureroase din punct de vedere fizic. Simțeam durerea personajului, cu fiecare cuvânt pe care îl citeam. Dar e și o confesiune, în același timp; și o redescoperire a unor traume refulate. Trebuie citit măcar o dată. Atât! O dată. E o experiență. Pe alocuri, chiar m-a dus cu gândul la Virginia Woolf și James Joyce, ca stil de a alterna gândurile aparent curgătoare și, totuși, întrerupte.

Editura Humanitas Fiction îmi tot creează surprize neașteptate. Și iată că și volumul ăsta e una dintre ele. Chiar una binevenită. Deși (cum am mai spus) în ultimul timp m-am tot afundat în lecturi întunecate, în filme profund psihologice despre personaje dezechilibrate și deși mi-am promis că, cel puțin pentru o perioadă, mă voi îndrepta spre zări mai luminoase, a trebuit totuși să mă opresc asupra uneia dintre cele tulburătoare și interesante apariții la editura românească. Și pot să afirm cu mâna pe inimă că experiența acestei lecturi mi-a întrecut orice așteptare, așa cum am menționat și mai sus. Cu toate că nici stilul scriitoricesc folosit de Roddy Doyle și nici temele abordate de el sau modul în care o face nu sunt deloc în zona mea de confort din punct de vedere al posturii de cititor, nu pot să nu recunosc că am fost fascinat de alternanța imaginilor și momentelor în timp pe care autorul irlandez le stăpânește cu o măiestrie rară. Cu toate că mă așteptam ca acest du-te-vino între prezent, trecut și psihologia interioară a personajului principal să mă „bage în ceață” (ca să vorbesc pe românește), am fost plăcut impresionat de ușurința cu care am trecut de la un plan narativ la altul, de la un anumit punct de vedere la unul cu totul inversat. Sigur că și traducerea Irinei Horea m-a ajutat, căci a contribuit din plin la crearea unei atmosfere conforme cu creația autorului irlandez (și aici trebuie să adaug că traducătoarea are un simț deosebit al limbajului colocvial, atât în română, cât și în engleză, redând vivacitatea și naturalețea discuțiilor tipic masculine de la un pub dublinez).

Roddy Doyle

Romanul lui Roddy Doyle nu este pentru oricine. Nicidecum (încă un aspect ce îl apropie de zona lui Joyce și Woolf). Dar nu pentru că ar pune mari probleme de înțelegere. Stilul său scriitoricesc este unul destul de ușor de urmărit și priceput pentru cam oricine ar deschide coperțile cărții, fără a fi, însă, facil. Cu toate acestea subiectele abordate (abuzul, molestarea fizice, violul tinerilor băieți de către călugării irlandezi din școli; transformarea femeii într-un simplu obiect fizic; zbuciumul sufletesc al unui scriitor ratat), dar și modul frust, adesea violent în exprimare în care le tratează pe acestea fac din Zâmbește! o carte nu foarte ușor de digerat pentru un cititor neexperimentat.

Cu toate acestea, romanul lui Doyle ar trebui să fie citit de cât mai multă lume din România, căci tratează subiecte cu care și noi ne confruntăm și pe care le-am tot auzit puse pe tape la televizor și în știri – abuzul minorilor, cel al femeilor, dar și ratarea unor persoane cu real talent, din cauza societății distrugătoare din jur. Mai mult, aceste probleme există și au existat în orice colț al lumii, în orice epocă și iată, deci, de ce volumul scriitorului irlandez este atât de valoros și trebuie privit cu seriozitate, cu gravitate chiar – el întrupează idei, valori și teme universal și etern valabile.

Nu pot să nu amintesc, de asemenea, frumusețea și corectitudinea limbii române pe care le întâlnim în această nouă apariție la Humanitas, caracteristici datorate traducătorului Irina Horea. Cu toate că îmi închipui că nu este tocmai la îndemână (din punct de vedere lingvistic și, poate, moral) să traduci expresii de o asemenea frustețe și duritate precum cele folosite de Roddy Doyle, trebuie să recunosc că traducătorul nu doar că s-a achitat de datorie, ci a făcut-o reușind să transmită ideile autorului, păstrând izul dublinez și echilibrându-l cu limba română, care cu siguranță necesită mai mult efort în a transmite ideile prin cuvinte puține. Așadar, o nouă victorie pentru lumea traducătorilor români și, astfel, pentru editura Humanitas Fiction.

Ce să mai zic altceva decât că tot nu e stilul meu de literatură și, cu toate astea, îl recomand din tot sufletul. Nu cred că l-aș citi și a doua oară. Dar vă zic vouă să puneți mâna pe el. Și o să vedeți că la final veți avea motivul și puterea de a vă spune vouă înșivă „Zâmbește!”. Eu știu că am făcut-o cu toată inima!

Carte apărută la editura Humanitas Fiction - poate fi cumpărată de aici: https://www.libhumanitas.ro/zambe-te-roddy-doyle-humanitas-fiction-2020.html

Fotografii preluate de pe: www.litero-mania.com, www.irishtimes.com