Teatralitatea umanității în descompunere

 

Kadaver (2020), Norvegia

O producție Netflix, regie: Jarand Herdal

Distribuție: Gitte Witt, Thomas Gullestad, Thorbjørn Harr

Suntem înconjurați de descompunere – morală, fizică, naturală, de toate felurile. Adeseori ne uităm în jurul nostru și ne întrebăm cum de a „reușit” omul să aducă planeta în acest hal de distrugere? Cum de nu a existat sau nu există o forță care să stăvilească această dezagregare umană care influențează în egală măsură specia noastră, dar și pe celelalte?! Desigur, sunt întrebări retorice, căci răspunsul nu se va afla niciodată în posesia noastră. Poate că așa trebuie să se întâmple. Poate că, totuși, acel Cineva de deasupra noastră a gândit foarte bine evoluția și involuția Pământului și a așa-ziselor civilizații omenești. Și poate că toate aceste transformări se vor dovedi, într-un final, nu doar benefice, ci și necesare pentru planeta asta pulsând de viață. Sau poate că nu. În orice caz, ceea ce este sigur este că am apucat să trăim într-o epocă foarte tulbure și tulburată de fenomene atât de diverse și de stranii și de tragice, încât te întrebi: „Până unde mai poate să se întindă coarda suferințelor?”

Iată ce probleme, ce întrebări, ce frământări mi-a născut vizionarea unui film nou-apărut pe Netflix, Kadaver. O producție norvegiană, filmul regizat de Jarand Herdal ridică niște problematici etern și universal valabile. Cu toate că o face într-un mod tipic pentru cinematografia nordică, creând și susținând o atmosferă apăsătoare de la un capăt la altul, această șocantă și tulburătoare punere în imagini a unei societăți post-apocaliptico-nucleare ne așază oglinda aceea shakespeariană în față, pentru a ne evalua sau re-evalua alegerile, gândurile, acțiunile, faptele.  Nu vorbim de un film ușor. Nicidecum! Este o realizare ambițioasă, făcută cu mijloace simple, fără efecte exagerate, incomodă în orice caz și care nu va fi acceptată și „înghițită” de un public larg, tocmai din cauza violenței prezentării mesajelor sociale din spate. Cu toate acestea, sunt sigur că se va dovedi un film care va ocupa un loc important în viitoare istorie a cinematografiei europene, mai ales când (cu speranță și încredere) vom trece de această perioadă întunecată și ne vom uita în urmă cu înfricoșare, dar cu ușurare.

Distribuția filmului a fost atent aleasă, reunind trei actori principali care strălucesc în întunericul acestei povești terifiante. Gitte Witt îi dă viață Leonorei, o fostă actriță care în prezent trăiește într-un oraș care a fost spulberat de o catastrofă nucleară. Fizicul ei, gesturile, mimica feței, toate o recomandă pentru acest tip de rol, care trebuie să transmită publicului groază, o tristețe sfâșietoare, dezamăgire și resemnare – sentimente și stări prin care Witt trece cu ușurință și pe care le mânuiește cu brio din poignet. Alături de ea, l-am descoperit pe Thomas Gullestad, care îmbracă haina soțului Leonorei, Jacob. Actorul întruchipează un bărbat plin de anxietăți și frustrări în acea lume descompusă, dar care cumva reușește să-și mențină coloana vertebrală, apărând și, cel puțin, încercând să-și mențină familia pe linia de plutire a supraviețuirii. Nu în ultimul rând, Thorbjørn Harr este cel care, după Gitte Witt, m-a impresionat cel mai mult. Cu o fizionomie țeapănă, cu o figură de torționar înnăscut, Harr este în filmul lui Herdal creierul malefic din spatele unui proiect menit să dea false speranțe de viață „familiei” de actori pe care îi conduce spre fapte îngrozitoare. Actorul norvegian dă dovadă de forță interpretativă, căci convinge privitorul de fiecare gest, de fiecare grimasă de nebunie și de fiecare ridicare de sprânceană. De altfel, sunt convins că toți protagoniștii din Kadaver sunt experimentați actori de teatru, căci se poate observa la fiecare rigurozitatea, meticulozitatea cu care și-au studiat și construit personajele.

Cât despre film în sine, poate că nu este o capodoperă cinematografică. Poate că metodele de redare a poveștii pe ecran nu sunt cele mai inspirate, fericite sau originale. Dar cu siguranță, regizorul Jarand Herdal a reușit să redea acea atmosferă tipică unei societăți post-apocaliptice, îmbinând totodată un sentimente perpetuu de nenorocire și apăsare, atât de bine-cunoscut celor care iubesc literatura și, în special, dramaturgia nordică. Nu pot să nu mă gândesc la același tip de stare incomodă pe care am încercat-o de fiecare dată când am deschis o carte cu piese de Strindberg sau când am văzut un spectacol bazat pe unul din textele sale. Trebuie să recunosc că filmul lui Herdal mi-a amintit oarecum de Strigoii și de Domnișoara Iulia și aici mă refer, în special, la aerul acela de mister terifiant care străbate aceste două capodopere strindbergiene, dar mă refer și la modalitatea de construcție și introspecție psihologică pe care autorul suedez le-a utilizat în teatrul și proza sa. Cu siguranță, și modalitatea desfășurării și înlănțuirii cadrelor, dar și culorile decorului folosit au ajutat din plin la crearea și stabilirea continuă a acestei atmosfere gri, întunecate care se adaugă din plin la o poveste și așa destul de tensionată și departe de a fi comodă.

Nu pot să închei această scurtă discuție despre Kadaver decât îmbiindu-vă să-l urmăriți, dar doar dacă aveți starea necesară pentru a suporta o tematică dureroasă, exprimată în imagini cu un impact asemănător, dar care cu siguranță vă va ridica nenumărate întrebări și vă va provoca să vă gândiți cu mai multă atenție la ceea ce vă doriți, la cum ați acționat în anumite situații. Căci, până la urmă, suntem oameni, suntem egoiști (căci astfel e minunat construită ființa umană) și, deci, până unde am merge ca să supraviețuim și ca să ne apărăm familia, menținând-o pe linia de plutire?! Canibalism, violență, crimă?! Sunteți determinați să apelați la asemenea măsuri extreme pentru siguranța voastră și a celor dragi? Urmăriți Kadaver pe Netflix și poate veți ajunge la aceeași concluzie din final a Leonorei. Sau poate că nu...

Nota 8/10