Treceți la conținutul principal

Un film, o stare, o experiență - „Care dintre noi”, o realizare cinematografica de Chris Simion-Mercurian


Care dintre noi, un film de Chris Simion-Mercurian

Cu: Maia Morgenstern, Crina Semciuc, Delia Grigoriu, Marius Manole, Alexandra Mercurian

 

Unele manifestări artistice sunt mai mult decât atât. Sunt experiențe ce trebuie trăite, sunt stări prin care trebuie să treci mai mult sau mai puțin singur. Nu întotdeauna este indicat să urmărești un spectacol, un film sau să privești un tablou fiind însoțit de cineva, căci atenția îți poate fi distrasă de simpla prezența a acelui „altcineva”. Cred că fiecare dintre noi a experimentat dorința de a se afla singur în fața unei exprimări artistice, doar pentru a simți mai puternic mesajul pe care creatorul a vrut să-l împărtășească. Și atunci când acest mesaj se hrănește din experiența personală și imediată atât a artistului, cât și a noastră, a privitorilor, este cu atât mai necesar să nu intervină nicio „distracție” care să ne miște de la drumul către inima operei de artă. Un astfel de exemplu este și Care dintre noi, primul film artistic de mediu-metraj realizat de unul dintre cei mai interesanți și complecși regizori de teatru contemporani români, Chris Simion-Mercurian. 

Evident, nu este prima dată când mă întâlnesc cu Chris Simion-Mercurian. Nu pot să uit prima mea experiență cu opera sa, și mă refer aici la celebrul spectacol al Teatrului „L.S. Bulandra” din București, Oscar și Tanti Roz, pe care cred că l-am văzut de peste 10 ori și pe care ajunsesem să îl cunosc pe dinafară. Trebuie să recunosc că acela a fost unul dintre exemplele de acte artistice de care am vorbit în introducere – am simțit nevoia să îl revăd de mai multe ori de unul singur, pentru a „încasa” emoția, starea, mesajul în plex, din plin. Nu e de mirare, când mă gândesc la delicatețea și la complexitatea actorilor implicați (Oana Pellea, Marius Manole, Antoaneta Cojocaru și Cristina Casian), dar și la profunzimea textului lui Eric-Emmanuel Schmitt. Sunt sigur că au existat voci care au contestat spectacolul din tot sufletul și pot să-i înțeleg – nu a fost un act artistic deschis oricui, ci doar acelora cu o înțelegere superioară a sufletului omenesc și a suferințelor prin care acesta trece de-a lungul vieții. De fapt, am asistat acolo la depănarea întregului fir al unei vieți umane în doar două ore de reprezentație scenică. Greu! Foarte greu, și totuși Chris Simion-Mercurian a reușit să ducă această saga la bun sfârșit, cu brio. Și tot așa a făcut și cu filmul Care dintre noi, inspirat din povești reale ale pacienților cu cancer în diverse stadii pe care cu siguranță i-a întâlnit de-a lungul propriei sale experiențe cu această formă agresivă de distrugere în masă a celulelor corpului omenesc.

Tocmai faptul că regizoarea a trecut ea însăși prin lupta cu boala perfidă face ca filmul realizat să fie cu atât mai important și mai emoționant. Și nu pentru că ar fi dramatic. Dimpotrivă, asta e ceea ce m-a frapat – aspectul pozitiv și plin de lumină al realizării cinematografice urmărite. Nu simți nicio undă de deznădejde sau tristețe tragică. De-a lungul celor 50 de minute, fiecare personaj are ocazia să-și expună povestea, să prezinte propria viziune asupra cancerului și a influenței pe care acesta a avut-o ori o are asupra vieților lor și a celor din jurul lor. Sigur că în cadrul istorisirilor există și aspecte mai puțin plăcute – soții care au abandonat femeile din cauza bolii, mame care au fost nevoite să părăsească lumea fizică din cauză că au pierdut bătălia aici, în planul real (dar nu și în cel spiritual) – dar toate acestea sunt depășite cu ajutorul speranței, al zâmbetelor și, cel mai important, al credinței în Puterea Divină care cu siguranță ne veghează și ne ajută în orice situație. Până și ideea de moarte în planul realității fizice apare în filmul lui Chris Simion-Mercurian ca fiind o curgere firească a lucrurilor pe care Dumnezeu le permite în cazul oricărui om.


Care dintre noi este, de fapt, o mărturie și o mărturisire, în același timp, a unui artist care a fost pus în fața unei situații-limită, dar pe care a privit-o ca pe o șansă pentru schimbare, pentru conștientizarea Divinului și pentru a-i ajuta, poate, și pe ceilalți care au trecut prin aceeași experiență. Și pot spune că rezultatul acestui act artistic este cel puțin cel scontat – cu siguranță cei care trăiesc cu această boală și care au urmărit pelicula au primit acel suflu revigorant de speranță și optimism că totul este bine și că în orice moment, viața poate lua o turnură pozitivă. Iar actorii implicați în proiect au înțeles din plin acest mesaj și au reușit să intermedieze transmiterea lui de la regizor la spectatori. Maia Morgenstern a construit cu minuțiozitate și rafinament portretul unei femei pe care cancerul și problemele personale nu au dărâmat-o ci, dimpotrivă, au făcut-o mai puternică și i-au adus un calm și o seninătate dătătoare de forță. Asemănător, personajul Crinei Semciuc se dovedește a fi un caracter luminos și luminat de grația divină care, de altfel, a și convins-o să aleagă calea mănăstirii, cu toate că înainte fusese măritată – dar tocmai abandonul soțului din motivul îmbolnăvirii ei, aspect împletit cu posibilitatea vindecării miraculoase, i-au deschis ochii asupra căii sfinte pe care trebuie să o aleagă.


În același timp, Ilona Brezoianu aduce în fața noastră drama unei tinere crescute în orfelinat, ajunsă o actriță aflată la început de drum în momentul aflării diagnosticului pervers. Și face acest lucru cu umorul său binecunoscut și contagios, adăugând filmului acea notă comică și de relaxare atât de necesară. Și totuși, în spatele portretului atât de spumos pe care îl creează tânăra artistă, se ascund spaime, se ascunde o delicatețe și o emoție reprimate chiar de teama bolii și a unui final mai mult sau mai puțin întunecat. Marius Manole este singura prezență masculină, atât de necesară, întruchipând personajul medicului curant al celor prezenți. El este vocea rațiunii, combinată cu cea a unei logici deosebite a inimii. Cu toate că și-a pierdut soția din cauza aceleiași boli necruțătoare, a înțeles importanța iubirii dincolo de moarte și a intervenției lui Dumnezeu în viața noastră, aspecte ce le vocalizează de-a lungul filmului, neuitând, totuși, să fie și profesionist din punct de vedere medical, atrâgăndu-le atenția femeilor tratate asupra diverselor pericole pe care le au alte lucruri în cazul cancerului (fumatul, zahărul, excesele de orice tip). Nu în ultimul rând, prezența Alexandrei Mercurian în Care dintre noi aduce o notă de inocență și de maturitate a copilului care a suferit pierderea mamei (ce este, nu întâmplător, soția medicului interpretat de Marius Manole) și care este nevoită să înțeleagă cum să se raporteze la viață și moarte prin intermediul unui jurnal lăsat în urmă de părintele dispărut. Cu toate că este încă la o vârstă fragedă, Alexandra realizează un debut demn de observat și de memorat – cine știe, poate că timpul ne va arăta că am asistat la nașterea unei viitoare mari actrițe (ceea ce îi doresc din toată inima).

Închei pledoaria pentru Care dintre noi prin a vă îndemna să urmăriți anunțurile legate de redifuzarea filmului online sau altfel, căci sunt sigur că vizionarea lui vă va oferi 50 de minute de bucurie sufletească, redându-vă încrederea în propriile forțe, dar și în puterea de ajutor pe care o au credința și prezența lui Dumnezeu în viețile noastre. Mulțumesc, Chris Simion-Mercurian, pentru această rază de soare!

 


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tandreţea magnoliilor de oţel

Robert Harling. Poate numele nu vă spune prea multe. „Steel Magnolias” („Magnolii de oţel”). Deja sună cunoscut, nu? Este titlul piesei de teatru scrisă de dramaturgul american şi adaptată de nenumărate ori pentru marele ecran, televiziune şi radio. De ce a avut un asemenea succes acest text? Nu este oare doar o poveste ca oricare alta? Poate da, poate nu... Pentru că ceea ce reuşeşte Robert Harling să facă este mai mult decât să nareze întâmplări obişnuite din viaţa unor femei din Louisiana. El vorbeşte despre cu totul altceva în piesa lui, aducând în prim-plan transformările prin care trece orice femeie, în momentul când este pusă faţă în faţă cu fapte de viaţă. Dramaturgul reuşeşte, astfel, să contureze portretele puternice ale unor femei (mame, bunici, soţii şi, cel mai important, prietene) care devin caractere general valabile în orice timp, în orice spaţiu social-cultural, şi care demonstrează că feminitatea poate să împletească puterea de oţel cu tandreţea şi delicateţea florilo

O călătorie virtuală magică

Traversăm vremuri grele. Pentru unii chiar vremuri cumplite ori tragice. Lumea este speriată, panicată, izolată, lipsită aparent de iubire şi de apropierea fizică (ce pentru unii contează atât de mult). Ne este teamă să ne atingem, să ne îmbrăţişăm. Şi totuşi, nu trebuie să uităm că suntem oameni, cu o conştiinţă, cu un suflet, cu inimi calde ce bat în fiecare piept. Să nu uităm că dragostea şi solidaritatea sunt cele două aspecte care ne pot salva atât psihic cât şi fizic din cele mai grele încercări şi care ne pot duce mai departe spre un tărâm magic, unde suntem cu adevărat ocrotiţi de toate relele. Unul din mijloacele prin care ne putem face spiritul să continue să trăiască şi să primească hrană este arta. Arta, atât de hulită şi lăudată, în acelaşi timp. Arta, care te ridică, care îţi pune oglinda propriului suflet în faţă, care îţi adresează întrebări mai mult sau mai puţin retorice. Momentele acestea care ne supun răbdarea şi empatia la teste extreme, pot fi trecute mai uş

De-a râsu’-plânsu’

Teatrul Naţional din Bucureşti se mândreşte a fi prima scenă a ţării. Şi, cu cele mai recente premiere ale sale umplând sălile până la refuz, se dovedeşte că este adevărat. De ce? Pentru că repertoriul său cuprinde atât texte consacrate din marea literatură dramatică universală şi românească, dar şi piese noi, ale autorilor contemporani (români şi străini). În plus, numele regizorilor şi al actorilor ce performează pe scena naţionalului bucureştean reprezintă, la rândul lor, garanţii ale calităţii şi, astfel, al succesului. Un asemenea caz îl constituie şi „Noii infractori”, una din recentele premiere desfăşurate pe scena Sălii Mari a teatrului. Textul, semnat de Edna Mazya (unul din cei mai cunoscuţi, apreciaţi şi jucaţi dramaturgi israelieni din lume), este una din cele mai acide satire sociale actuale. Deşi este prezentată ca fiind o comedie şi deşi publicul râde în hohote în anumite momente-cheie, substratul psiho-social este cu mult mai adânc şi mai însemnat şi rep