Biblioteci Arthur: Institutul Oncologic București

O bibliotecă Arthur pentru secția de oncopediatrie de la IOB (Institutul Oncologic București) a ajuns de curând la copiii internați, prin intermediul Mirelei Vișan, membră a Asociației Magic. Ne-am dorit ca poveștile emoționante pe care le-am aflat de la ea să ajungă și la cititorii noștri. În acest articol, Mirela răspunde la câteva întrebări pe care i le-am adresat, precum:  Cum ai ajuns să faci voluntariat într-un spital? Cum a început povestea Bibliotecii din Spital pentru copii? Ce poți să ne spui descpre copiii pe care îi întâlnești? Cât de mult contează pentru ei lucrurile primite din afara spitalului?         

Mirela Vișan povestește despre  Raftul fermecat al copiilor

Aș putea să încep cu odată, cândva, fiindcă se împlinesc zece ani de când am întâlnit cei mai frumoși copii pe holurile lungi ale secției de oncopediatrie de la Institutul Oncologic București, ca voluntar și mai apoi ca profesor, iar de la începutul acestui an, făcând parte din echipa Asociației Magic.

Odată, cândva, nu ar fi însă începutul cel mai potrivit pentru această poveste, și nici cel adevărat, fiindcă toți acești ani sunt înfășurați într-un prezent cu o curgere duioasă, plin de cele mai frumoase zâmbete, în care de-a lungul și de-a latul timpului, în susul și josul lui, se află așezați copiii, precum filele unei cărți, care cuprinde însă toate poveștile nescrise ale copiilor.

Fiecare copil întâlnit acolo este o carte cu o poveste vie, și nu-mi amintesc să fi lipsit de la întâlnirile cu ei, de la activitățile noastre zilnice, din rucsacul mereu plin, cărțile, însoțite mai târziu de păpuși, marionete și de multe alte lucruri, mici sau mari, care au clădit munți și văi, lumi feerice, din durere și lacrimi.

Fiecare carte a fost pentru mine o recitire, fiindcă sensul cuvintelor s-a schimbat mereu în preajma lor, de parcă autorul cărții ar fi fost chiar atunci lângă noi, în timpul în care le citeam, și ar fi scris cartea așezat lîngă pătuțul copiilor sau chiar cocoțat în vârful patului, dându-ne uneori peste mâini, în grabă, curios să asculte și el ce se mai întâmplă cu personajele... În același timp, fiecare carte a fost și o lecție de viață, iar cele mai multe dintre ele le erau cunoscute copiilor.

Așa s-a întâmplat cu  Micul Prinț, când i-am propus Marcelei, o fetiță cu diagnostic oncologic și oarbă, să i-o citesc, acum aproape 10 ani, iar ea mi-a răspuns că e cartea ei de suflet, din care știe pe dinafară paragrafe întregi, așa că eu am fost cea care a ascultat povestea, cuminte, minunându-mă de fiecare filă scrisă de Exupéry împreună cu Marcela, chiar în secunda aia.

Sau cu  Apolodor, al lui Naum, care din mânuțele lui Georgi s-a prelins apoi pe pânze întregi cu povești, la sala de joacă, a fost Apolodor în vacanță, apoi Apolodor la joacă, Apolodor cu pălărie. Sau cu Anna, din  Jurnalul Annei Frank, citită cu voluptate de atâtea generații de adolescenți, care au înțeles mai bine ca oricare dintre noi închisoarea, lipsa spațiului, neputințele, așteptarea, durerea, dar mai ales nevoia de libertate, neîngrădirea spiritului.

Poezia am descoperit-o cu adevărat la spital, într-o seară de primăvară, stând pe scaun și citindu-i lui Alex poezii de Sorescu. Îmi amintesc și acum când, după mai bine de o oră, i-am propus să încheiem seara noastră de lectură alegând la întâmplare o poezie, iar el a deschis cartea aleatoriu, la poezia  Șah a lui Sorescu. A scris el poezia asta?, a întrebat timid copilul cu cele mai frumoase aripi.

Mereu m-am gândit că cel mai iubitor public, cei care-i prețuiesc cel mai mult pe scriitori, ba nu, greșesc, cei care-i adoră pe scriitori sunt copiii. În fond, cine să-l adore mai mult pe Sorescu... în afară de Alex? Sau pe Arpagic, al Anei Blandiana? Sau cine să-l picteze mai frumos pe Micul Prinț...  ca Andreea? Sau pe Apolodor, al lui Naum, mai mult ca Georgi?...

Sunt cărți scrise în mod special pentru copii, cu care ei străbat culoarele, alături de chimioterapie, radioterapie, aplazie, greață etc. Doar Cristinica nu mergea să facă radioterapie, ci făcea poze îmbrăcată cu cele mai frumoase rochițe, pentru albumul ei foto, și se plimba, evident, cu nava, însoțindu-l pe ,,Micul Minț’’ într-o călătorie...

Sunt cărți care au schimbat destinele acestor copii, și pe al meu deopotrivă. Tot timpul am visat la biblioteci în spitale, mi-am dorit o carte pentru fiecare lacrimă vărsată de un copil bolnav, aflat departe de casă, o altfel de casă, cu etaje pline de poveștile copilăriei, rescrise, care să picteze zidurile în tonuri calde, în care să te simți liber, atunci când te plimbi cu Andreiuț de mână pe hol și croșetezi vreme de trei ore o poveste despre Țara Brânzei, în care să faci loc tuturor prietenilor, pe coș, pe acoperișul casei, atunci când inima unui copil se deschide pentru povești, ea le lasă pe toate să intre înăuntru.

Din luna martie însă, cărțile au devenit altceva, hrană precum pâinea, de când viețile tuturor s-au schimbat, în spital, cărțile au devenit o formă de rezistență, iar eu, neputând să mai intru pe secție și să le citesc copiilor, săptămânal, în pachetele cu alimente, cu produse de igienă, medicamente, oferite copiilor și părinților internați la Institutul Clinic Fundeni, de care m-am ocupat pe partea de social, la Magic, am început să trimit cărți, jucării, pentru a le oferi suport copiilor, care nu-și mai pot întâlni prietenii sau familia ca înainte, atunci când vin la spital.

Așa am cunoscut-o pe Alesia, care se afla pe transplant și care la 9 ani citise deja 100 de cărți, cele mai multe de la Editura Arthur, pe care le comanda online. De ziua ei, Alesia și-a îmbrăcat cea mai frumoasă rochiță, a luat o carte în brațe, și în fața unei ferestre care nu se deschide niciodată, s-a așezat cu bucurie, cu cartea alături. Alesia a fost pentru mine nu doar un model, inspirație, ea reprezintă tot ceea ce de-a lungul timpului, în cele mai grele momente, oamenii au încercat să păstreze: libertatea. Libertatea interioară. Un simbol.

Iar Alesia își dorea cel mai mult o bibliotecă, acolo, între zidurile reci, puteau să se odihnească și să-i stea alături prietenii ei cei mai buni, cărțile. Însă Alesia nu-și dorea cărți doar pentru ea, ci pentru toți copiii, a intuit ca o zână – și a găsit și răspunsul – de ce aveau nevoie copiii, care era tratamentul lor pentru durere. Ăsta era visul ei, de când s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital. Să găsească acolo cărți pentru durere, cărți pentru dorul de casă, cărți pentru neputință și dorul de copilărie, cărți pentru joacă, dar și pentru școală, cărți-perle de pus la gât și cărți-căluți de mare, cărți-scrisori pentru fiecare depărtare, pentru fiecare dorință a copiilor, Alesia a găsit răspunsul:  Raftul fermecat al copiilor, e numele ales de ea pentru prima bibliotecă de spital a copiilor, urmată de altele, la celelalte spitale, de altele, de cât mai multe, sperăm, așa cum sunt peste tot în lume...

Dintotdeauna, cea mai mare bucurie a copiilor a fost să primească, însă darurile nu aveau însemnătate fără oameni. ,,La copii, la copii, tu, la copii, le spunea Cristinica celor care călcau pragul salonului 7, casa ei timp de un și jumătate. Acum însă, când sunt atâtea ziduri între noi, nevoia copiilor de a le fi alături este și mai mare, și fiecare dar primit are o altă însemnătate. E firul care-i leagă de lume, ei trebuie să știe că, dincolo de spital, sunt așteptați cu brațele deschise de noi, și că, până atunci, nu vor mai exista holuri goale sau saloane reci, ci prieteni printre ei, care-i iubesc și îi însoțesc în călătorie, lumi de basm clădite împreună și un munte de lumină-n față.

Imaginați-vă un hol gol, cu uși care nu se mai deschid, cu oameni minunați care nu mai au voie să iasă, nici pentru a le aduce copiilor o pâine, și imaginați-vă cei mai timizi copii, smulși din lumea lor curată și locuind o vreme, multă vreme, într-un spital, și e destul...

Le mulțumesc oamenilor minunați de la Arthur, pentru că fac posibil acest vis al copiilor!

Articol publicat și pe blogul Arthur.