Cea care nu mai era, de Boileau și Narcejac
Editura Crime Scene Press,
București, 2020
Am spus-o și o repet – literatura polițistă și de mister
a fost, este și va rămâne una dintre cele mai puternice gulity pleasures
pe care le-am dezvoltat încă de când eram copil. Începând de la serialul Poirot,
cu David Suchet, trecând apoi la romanele Agathei Christie și continuând cu
alți autori ai acestui gen literar, am fost fascinat de mințile strălucite și
strălucitoare pe care le au scriitorii care pot naște asemenea cazuri complexe
și complicate, cu nenumărate labirinturi sinuoase și sondări în tenebrele
creierelor criminale. Nu pot să neg chiar faptul că îi invidiez și că mi-aș
dori să posed un asemenea intelect bazat pe logică și rațiune, care să dea
posterității exemple ale unuia dintre cele mai de calitate genuri literare. Căci,
așa cum e și în teatru unde nu există roluri mici sau roluri mari, doar actori
buni și actori proști, și în literatură nu există cărți sau autori minori, ci
doar opere literare bune sau proaste.
Așadar, după ce am stabilit că romanele de factură
polițistă, cu detectivi și înclinații de thriller fac parte din literatura
universală de calitate, e momentul să mă concentrez asupra titlului pe care îl
despic în patru acum – Cea care nu mai era, un titlu creat de celebrul
cuplu literar Pierre Boileau și Thomas Narcejac. Recunosc că este prima operă a
lor cu care fac cunoștință și, astfel, am fost de-a dreptul încântat și șocat
să observ că mă aflu în compania unui exemplar mai puțin obișnuit din acest
gen. Stilul scriitoricesc pe care cei doi îl adoptă în cazul de față este unul
diferit de orice altceva am citit până acum. În Cea care nu mai era
profunda introspecție psihologică este transformată în mijloc principal de
narațiune. Cititorul este astfel luat de mână și condus printr-un sinuos
labirint care se dovedește a fi creierul chinuit al personajului principal,
acel Fernand Ravinel, acel bărbat pe care autorul îl identifică în mod constant
doar cu numele de familie, parcă pentru a generaliza cazul său întortocheat,
dar parcă și pentru a sublinia disprețul pe care societatea l-ar putea afișa
spre un asemenea exemplar individual lipsit de coloană vertebrală, de tărie de
caracter, de orice urmă de bun-simț elementar. Ravinel este, în același timp,
victimă și călău, fie că atinge aceste două praguri conștient, fie că o face inconștient.
Iar crima lui nu este cea pe care o întreprinde împotriva soției sale, ci este,
mai degrabă, tocmai acea slăbiciune de caracter care îl transformă într-o păpușă
de cârpă din mâinile celor care-l înconjoară. Limbajul folosit de cei doi autori
nu este unul extrem de dur, dar nu este nici ceva ușor de pătruns și urmărit.
Paragrafe întregi, aproape fără un respiro, fără un punct, sunt cele care fac
din acest roman o lectură cel puțin interesantă și complicată. Subliniez, din
nou, că nu ne aflăm în fața unui obișnuit roman de mister și de aventuri polițiste,
ci mai degrabă avem de-a face cu un model de beletristică introspectivă, numai
bună pentru cei pasionați de despicarea în patru a sufletului uman pătat de sângele
neputinței umane atât de păcătoase.
La polul opus al lui Ravinel se află cele două figuri
feminine care „bântuie” neîncetat viața personajului principal, dar și
imaginația vizuală a cititorului: Mireille, victima, soția aparent inocentă și
neștiutoare a lui Fernand; și Lucienne, punctul comun, legătura dintre consoartă
și consort, creierul cu adevărat malefic din spatele întregii povești, un
personaj atât de întunecat încât, fără să vrei, ajungi să fii fascinat de ea.
Vorbim, așadar, și de o analiză foarte interesantă pe care Boileau și Narcejac o
fac relațiilor dintre femeie și bărbat, dintre cei doi membrii ai unei căsnicii.
Iar modul în care se pune lumina asupra acestui subiect te face să te întrebi
pe tine, cititor, care sunt raporturile sănătoase într-o asemenea relație, cine
e bărbatul, cine e femeia?! E bine, oare, ca elementul masculin să domine și să
predomine? Sau sacrul și eternul feminin ar trebui să preia frâiele? Dar și
dacă o face, oare care este rezultatul? Iată, deodată, cât de complexă devine o
cărticică de până în 200 de pagini, în format de buzunar. Ceea ce confirmă cu
asupra de măsură vorba veche „esențele tari se păstrează în sticluțe mici”. Nu pot,
nu trebuie să divulg nimic din intriga principală, din scheletul romanului, căci
ar însemna să distrug surpriza pe care fiecare dintre cei care vor citi cartea
lui Boileau și Narcejac trebuie să o aibă. Însă pot să adaug la discuția de
până acum faptul că desfășurarea acțiunii și descoperirea, rând pe rând, a
indiciilor, a motivelor care au dus la deznodământ se face într-un ritm nu
chiar atât de alert cum ar putea fi așteptările unor fani înfocați ai
literaturii polițiste; însă tocmai această lentoare acordă întregii lecturi un
sentiment de „așezare”, de sondare în profunzime și permite cititorilor să
pătrundă cu atenție în mințile celor implicați, spre a descoperi o eternă luptă
care se dă între conștiința primită de la divinitate și vina de a alege singur,
de a judeca ce e bine și ce e rău în ceilalți, de a-ți face singur dreptate.
Toate aceste aspecte încep să se aglomereze de la un punct încolo creând în
sufletul personajului principal o tumultuoasă furtună de stări, trăiri, întrebări,
aruncându-l în vortex-ul cumplit al unui coșmar trăit cu ochii deschiși. De
altfel, așa cum este citat și un comentariu de pe coperta a 4-a a volumului de
la Crime Scene Press, „când termini lectura, ai impresia că tocmai ai scăpat
din logica teribilă a unui coșmar”. În plus, chiar dacă subiectul cărții a mai
fost de nenumărate ori exploatat de alți autori ce au venit după tandemul Boileau-Narcejac
sau de regizori în filmele lor (vezi doar „Girl Gone”, ca un prim exemplu), Cea
care nu mai era rămâne o piatră de temelie pentru acest gen literar, dar și
o piatră de încercare pentru cei care se încumetă să parcurgă filele acestui atât
de mic, dar atât de concentrat roman.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc și să aplaud
traducerea din limba franceză, realizată cu grație, cu eleganță de Delia Tuică,
care a reușit să redea în română atmosfera tensionată, agitată prin care este
pus să umble Ravinel, păstrând totodată spiritul limbii noastre, dar neaventurându-se
în lungimi inutile ale frazelor. Dimpotrivă, majoritatea paginilor îți dau șansa
să descoperi propoziții scurte, tăioase care, împreună, formează un tobogan pe
care îți este mai ușor să aluneci, în încercarea de a descoperi misterul din
spatele crimei. În final, pot doar să vă recomand să nu ocoliți acest nou volum
apărut la Editura Crime Scene Press, sub îngrijirea atentă și pasională a lui
Alexandru Arion. Vă garantez o satisfacție personală de îndată ce veți da
ultima pagină.
Surse foto: www.amazon.com, https://alchetron.com/, www.libris.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu