Portrait of a Lady on Fire, 2019
Regie: Céline Sciamma
Distribuție: Noémie Merlant,
Adèle Haenel, Luàna Bajrami, Valeria Golino
De când lumea și pământul, persoanele catalogate drept
„altfel” au fost marginalizate și privite cu ochi nu tocmai blânzi de cei care stabilesc
regulile „normale” ale societății. Însă adevărul este, ca întotdeauna, undeva
la mijloc. Cine sunt acei oameni care spun că un lucru este normal sau nu? Cine
le și ne dă nouă dreptul să judecăm lucruri care au fost lăsate pe pământ de
Dumnezeu? Dacă ne amintim de Biblie, atunci înseamnă că putem rememora și
celebrul citat atribuit lui Hristos, cel în care este invitat să arunce cu
piatra cel fără de păcate, moment în care se așterne o liniște mormântală peste
cetele de revoltați, care se retrag cu rușine, căci realizează că nimeni nu
este fără de pată. Așadar, de ceva timp, am început să privesc cu totul altfel oamenii,
lumea înconjurătoare, neîndrăznind să-mi mai permit nici măcar un gând
răuvoitor care ar putea să străpungă vălurile de vulnerabilitate ale celor care
nu se înscriu în aceasta ridicolă ordine socială, stabilită de indivizi care
uneori se dovedesc a fi mai anormali decât cei pe care-i izolează. În această
idee, a observării unor aspecte altfel și de prezentare a lor într-o
manieră artistică, se înscrie și discuția mea de față, legată de unul dintre
cele mai poetice și frumoase din punct de vedere estetic filme pe care le-am
văzut în ultimii 2-3 ani. Este vorba de un titlu care nu a rămas indiferent
nici publicului și nici criticilor – Portrait of a Lady on Fire (Portretul
unei Doamne în Flăcări), o superbă poveste despre dragostea interzisă
dintre două femei tinere din secolul al XVIII-lea, pe o insulă izolată din
regiunea Bretagne, în Franța.
Trebuie să recunosc, cu un anumit grad de jenă, că este primul exemplu din filmografia regizoarei Céline Sciamma pe care îl urmăresc și, din această cauză, este posibil să pară că sunt mai entuziasmat de această realizare decât ar trebui. Așadar, îngăduiți-mi această subiectivitate a unui proaspăt inițiat. Tema pe care o abordează Sciamma (și care, aparent, este una principală în majoritatea peliculelor ei) se leagă de sexualitatea tinerelor reprezentante ale sexului frumos, de data aceasta transpusă în secolul al XVIII-lea, într-un peisaj de poveste, asezonat din plin cu subtilități ale curentului romantic – furtuni, prezența pregnantă a naturii, influența acestora asupra umorilor și sentimentelor umane. De asemenea, alături de toate acestea, regizoarea a introdus pe post de personaje pregnante două surori mult mai în vârstă ale artei cinematografiei: pictura și muzica. Fiind o poveste erotică care se naște între tânăra fiică a unei contese franțuzoaice și pictorița care trebuie să-i realizeze portretul de nuntă, filmul are nenumărate cadre și fragmente din scenariu dedicate artelor plastice. Se vorbește, pe alocuri, de modalitățile în care pictorul trebuie să privească trupul omenesc pentru a observa detaliile cele mai ascunse ale acestuia. De asemenea, din tot filmul transpare cu o boare ideea conform căreia o operă de artă care are în centrul ei omul nu poate să prindă viață decât prin insuflarea acesteia de către creator, așa cum s-a întâmplat și în cazul mitului lui Pygmalion și al Galateei. Așadar, acolo unde există și pasiune sau măcar o scânteie între artist și modelul său, rezultatul final nu poate să fie decât unul care debordează de umanitate. Și pentru că tot mă aflu la prezența mitologiei în filmul lui Sciamma, trebuie să subliniez frumusețea scenei în care pictorița Marianne ascultă cu bucurie, alături de slujnica Sophie, versurile din literatura antică pe care Héloïse le citește la căldura șemineului și care vorbesc despre călătoria lui Orfeu în lumea de dincolo, pentru a o aduce înapoi printre cei vii pe Euridice, cea pierdută. Foarte interesant aici este comentariul făcut pe marginea acțiunii eroului trac de a se întoarce și a privi înapoi, pierzându-și astfel pe vecie sufletul pereche – Marianne, din postura ei de artist, conchide că probabil ceea ce l-a mânat pe Orfeu să încalce porunca zeilor nu a fost dorința nemăsurată de a o vedea pe Euridice, ci dimpotrivă, și-a dorit să o piardă din punct de vedere fizic, spre a rămâne cu dulcea ei amintire, la fel ca un poet. Nici nu se putea o observație mai frumoasă și mai în acord cu modul în care se desfășoară filmul până la acel punct. Tensiunea sexuală și sentimentală care se adună între cele două protagoniste este de-a dreptul insuportabilă, aproape că privitorul nu-și mai poate stăpâni impulsul de a striga din fața ecranului dorința ca femeile să pășească pe drumul sinuos și periculos al unei iubiri interzise. Ceea ce se și întâmplă, în cele din urmă. Totuși, regizoarea a reușit să redea întregul tumult pasional dintre Marianne și Héloïse fără să cadă în fântâna desuetudinii, a clișeurilor ori a unei exagerări romanțate. Fiecare cadru surprinde prin frumusețea imaginilor, prin claritatea lor care, însă, nu este una complet naturală – ca și cum ai privi un tablou despre care ai putea spune că este o fotografie, dar la o privire mai atentă se dovedește a fi o pictură ce redă cu mare fidelitate și precizie realitatea, dar aduce, totuși, modificări subtile, aproape insesizabile.
Exact astfel pare a fi și bijuteria cinematografică a Célinei
Sciamma – parcă este și, totuși, nu este, ceea ce pare, în același timp. La fel
ca și muzica pe care o aduce în prim-plan și pe care o transformă chiar într-un
personaj pregnant, ce le apropie constant pe cele două personaje feminine. Nu
cred că este de mirare faptul că Sciamma a ales Vara lui Vivaldi ca
fundal muzical și motiv de legătură, atât între protagoniste, cât și între
scene. Fragmentul prezent în film este caracterizat de un frământare, de un
tumult care sugerează apropierea unei furtuni, oglindind astfel propriile
sentimente ale Mariannei și Héloïsei și subliniind includerea unor elemente ale
curentului romantic, așa cum amintit și mai sus. În plus, cred că subtilitatea
acestei partituri muzicale constă și în faptul că însuși Vivaldi a fost oarecum
un răzvrătit al perioadei sale și, așadar, se înscrie în linia acestor oameni altfel,
care nu se dau în lături de la a-și trăi viața și pasiunile la maxim. Cu toate
că Portrait of a Lady in Fire nu conține eternul și plictisitorul final
fericit hollywoodian cu care am tot fost obișnuiți, pelicula nu neagă faptul că
cele două femei și-ar fi dorit vreun moment să își reprime pornirile pasionale
una față de cealaltă. Nicidecum, căci iubirea dintre ele se consumă și la nivel
carnal (nu doar o dată). Cu toate acestea, regizoarea a trebuit, ba chiar și-a
dorit să respecte limitările sociale ale perioadei în care se desfășoară
acțiunea, parcă tocmai pentru a ne aminti că tabu-urile acestea au existat dintotdeauna,
dar că, pentru fericirea fiecăruia dintre noi, este bine să avem puterea de a
le depăși și de a nu privi nicăieri decât în ochii persoanei iubite sau în
direcția scopului nostru. De altfel, în continuu îmi răsună în minte cântecul
bântuitor, ca o transă, compus special pentru acest film, „Fugere non possum”,
a cărui traducere „nu poți fugi” îndeamnă la acceptarea ta și a dorințelor
tale, din fața cărora nu poți și nu trebuie să te ascunzi.
Subtilitățile mesajelor transmise prin imagini, discreția cu care Céline Sciamma lasă ici-colo câte un indiciu pentru privitorul atent, atmosfera și construcția pline de poezie, imaginile de o frumusețe tulburătoare, dar și actrițele care întrupează personajele imaginate de regizoare (care, iată, este și scenarista filmului), fac din Portrait of a Lady on Fire unul dintre filmele care vor rămâne cu și în mine multă vreme și la care cu siguranță mă voi întoarce pentru a-mi aminti că există momente în viață când trebuie să-ți asculți inima și instinctele, să dai la o parte orice prejudecăți, să închizi ochii și auzul la răutățile așa-zișilor oameni „normali” și să îți dezlănțui spiritul.
Nota: 9/10
Surse foto: www.imdb.com, www.vulture.com, https://medium.com/, www.sandiegouniontribune.com
Comentarii
Trimiteți un comentariu