O călătorie virtuală magică

Traversăm vremuri grele. Pentru unii chiar vremuri cumplite ori tragice. Lumea este speriată, panicată, izolată, lipsită aparent de iubire şi de apropierea fizică (ce pentru unii contează atât de mult). Ne este teamă să ne atingem, să ne îmbrăţişăm. Şi totuşi, nu trebuie să uităm că suntem oameni, cu o conştiinţă, cu un suflet, cu inimi calde ce bat în fiecare piept. Să nu uităm că dragostea şi solidaritatea sunt cele două aspecte care ne pot salva atât psihic cât şi fizic din cele mai grele încercări şi care ne pot duce mai departe spre un tărâm magic, unde suntem cu adevărat ocrotiţi de toate relele. Unul din mijloacele prin care ne putem face spiritul să continue să trăiască şi să primească hrană este arta. Arta, atât de hulită şi lăudată, în acelaşi timp. Arta, care te ridică, care îţi pune oglinda propriului suflet în faţă, care îţi adresează întrebări mai mult sau mai puţin retorice. Momentele acestea care ne supun răbdarea şi empatia la teste extreme, pot fi trecute mai uşor şi cu ajutorul artei, fie că vorbim de literatură, arte vizuale, muzică, teatru sau orice altă formă de exprimare. Din ce în ce mai multe insituţii de cultură din întreaga lume pun la dispoziţia iubitorilor de frumos tururi online de vizitare a marilor muzee, stream-uri live cu spectacole jucate în timp real (fără public în sală) ori oferă tot online înregistrări din arhive.

Opera Comică pentru Copii, una din cele mai frumoase, interesante, versatile şi moderne instituţii de gen din România (şi singura de acest tip din ţară) s-a alăturat demersului european de a transmite spectacole live pentru cei ce sunt nevoiţi să stea acasă. Aşadar m-am aşezat şi eu duminică, 15 martie, începând cu ora 11:00 în faţa laptopului şi m-am bucurat de transmisiunea în direct pe pagina de Facebook a instituţiei a spectacolului „Cenuşăreasa” (adaptare a capodopere rossiniene „La Cenerentola”). Şi chiar e vorba de o bucurie reală, căci maestrul Cristian Mihăilescu a reuşit să comprime în 90 de minute o operă de aproape trei ore, care nu este tocmai basmul pentru copii pe care îl ştim de la Fraţii Grimm. Şi totuşi, acest regizor de operă (unul din puţinii şi din ultimii din România) a făcut un adevărat miracol cu partitura lui Rossini şi a „coafat-o” astfel încât să o aducă cât mai aproape de sufletul şi înţelegerea unui public atât de fraged. Începând cu scenografia extrem de colorată, atractivă, uşor de manevrat şi inteligentă realizată exemplar de Vladimir Turturică (deja un apreciat şi cunoscut nume în lumea artelor spectacolului), continuând cu setul de costume parcă desprinse din desenele animate ale lui Disney sau ale grupului Warner Bros., care subliniază caracteristicile principale ale fiecărui personaj de pe scenă, gândite şi create de Iolanda Mutu şi terminând cu dialogurile spumoase (traduse, ca întreg libretul adaptat, de Raluca Oprea şi Iulia Toea Mureşan), întreg spectacolul pus în scenă de maestrul Cristian Mihăilescu se dovedeşte a fi reuşită atât pentru cei mici, cât şi pentru adulţii care doresc să păşească din nou în lumea copilăriei, dar şi care vor să se delecteze cu câteva din cele mai frumoase melodii rossiniene.

Distribuţia spectacolului a fost aleasă şi ea pe sprânceană. În reprezentaţia transmisă pe 15 martie, Angelina, tânăra care se identifică cu personajul titular Cenuşăreasa, a primit suflul vieţii din partea mezzo-sopranei Rodica Bunea. Am apreciat frumuseţea, căldura şi catifelarea unei voci tinere (care desigur are încă mult timp şi spaţiu de dezvoltare), dar şi uşurinţa cu care a executat câteva din cele mai dificile pasaje de coloratură din repertoriul liric. De asemenea, prezenţa şi jocul scenic au fost adaptate publicului celor mici, cu atenţie la detalii, iar momentele de actorie au fost susţinute cât se poate de natural (ceea ce e foarte rar în cazul artiştilor lirici, care păstrează o oarecare afectare a vocii în pasajele vorbite). Alături de ea, s-au făcut remarcaţi tenorul Andrei Petre în rolul lui Don Ramiro (care a creat, de altfel, un simpatic şi fermecător, în acelaşi timp, prinţ şi pe care l-am admirat pentru vocea proaspătă şi destul de puternică) şi baritonul Bogdan Podlovski în rolul valetului Dandini (un bariton aflat încă la început de drum, dar care beneficiază de o prezenţă scenică agreabilă şi de o carismă deosebită ce compensează pentru o voce care încă mai are timp să se dezvolte – şi sunt sigur că o va face, dovedind resursele pe care simt că le are). Cele două surori vitrege, Clorinda şi Tisbe, au fost interpretate ireproşabil de soprana lirică Oana Maria Şerban (o prezenţă obişnuită a Operei Comice pentru Copii, o tânără artistă fermecătoare, care întruneşte calităţile cele mai înalte ale unui cântăreţ de talie mondială – o voce clară, puternică, bine stăpânită, cu o tehnică foarte bine pusă la punct şi cu o apetenţă pentru zona de actorie cum rar mi-a fost dat să văd la artiştii lirici români) şi de Virginia Stamate (o altă solistă obişnuită cu scena acestei instituţii, o mezzo-soprană cu o voce plină, cu o frumuseţe aparte a jocului scenic, care a creat, în tandem cu Oana Şerban, un cuplu comic de zile mari). Mircea Ene a dat viaţă personajului Don Magnifico, tatăl vitreg al Angelinei, şi a făcut-o cu mult umor, caracterizându-şi personajul egoist, meschin şi avar prin tot felul de gesturi, de poziţii ale corpului, dar şi prin vocea sa de bas-bariton cu accente de basso comico. Iar „înţeleptul Alidoro”, aşa cum îl caracterizează Don Ramiro, a primit o formă artistică datorită talentului şi vocii de basso profondo impresionantă a lui Ştefan Lamatic (care, trebuie să spun, duce mai departe cu mândrie şi frumuseţe moştenirea artistică a părinţilor lui, soprana Gladiola Niţulescu-Lamatic şi basul Mihnea Lamatic). Vreau şi trebuie, de asemenea, să amintesc şi componenţa micului, dar eficientului şi talentatului cor care a dat viaţă suitei prinţului: Yalda Aghabagheri, Oriana Bârlădeanu, Valeria Beliman, Miruna Dascălu, Andrei Lucian Ionescu, Robert Neagu, Bianca Poenaru, Ioana Popa, Victor Șandru, Larisa Vasilache. Nu în ultimul rând, nu pot să uit şi cele două personaje care fac legătura cu copilăria şi cu lumea desenelor animate şi mai puternică – şi anume cei doi Arici care însoţesc personajele peste tot. Cele două animăluţe simpatice sunt interpretate prin dans şi mişcări viclene de Eliisa Nenonen şi de Ionuţ Picincu (cel care semnează şi coregrafia spectacolului). Desigur, orchestra Operei Comice pentru Copii, condusă exemplar de maestrul Gheorghe Iliuţă, a întregit tabloul muzical, oferind o interpretare clară, curată şi corectă a partiturii reduse a lui Rossini – şi pot afirma cu încredere că nu s-a simţit deloc mărimea redusă a ansamblului, instrumentiştii fiind capabili să compenseze lipsa sunetelor de care nu beneficiază în componenţa actuală.

Iată, aşadar, ce bucurii ne oferă Opera Comică pentru Copii din Bucureşti, în dimineţile de weekend (şi nu numai) ale aceste perioade mai dificile – bucurii pentru care nu putem decât să fim recunoscători şi pentru care trebuie să mulţumim doamnei director Felicia Filip, artiştilor care (totuşi) riscă destul de mult spre a fi pe scenă pentru noi, cei de acasă, dar şi întregului colectiv al instituţiei (cei care fac posibile aceste transmisiuni live, precum şi cei care se asigură de buna desfăşurare a spectacolelor şi a Operei, în sine). Eu vă invit să rămâneţi acasă şi să continuaţi să urmăriţi atât transmisiunile Operei Comice pentru Copii, cât şi cele ale altor instituţii de aici sau de peste hotare. Şi nu uitaţi că arta, frumosul şi iubirea fac bine la inimioară şi alungă orice virus deprimant! Să ne revedem cu bine!

Fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Operei Comice pentru Copii: https://www.facebook.com/OperaComica/